Așa cum a fost întotdeauna lăudat pentru reușitele lui și ale naționalei, este normal ca Adi Mutu să se afle în centrul atenției și acum, când se face o analiză a unui turneu final, la care România nu a avut străluciri de „Briliant”. Nu este vorba de penalty-ul din meciul cu Italia sau nu atât de acea lovitură ratată, cât despre forma și atitudinea sa înaintea și în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie, teoretic, cel mai important moment al carierei sale.
Din varii motive, Adrian nu s-a putut conecta la acest eveniment. Se vorbea la un moment dat inclusiv despre posibilitatea înscrierii cu șanse în cursa pentru un „Balon de Aur”. Era scenariul reușit al unui turneu final de excepție care să dubleze un sezon reușit la Fiorentina. Mutu s-a blocat fizic și psihic atunci când nu avea voie să facă asta. Înaintea semifinalei cu Rangers și mai ales înaintea lui Euro 2008. S-a oprit brusc din cursa nebună, încheiată mai mereu cu goluri de senzație din toate pozițiile. S-a aplecat, a pus mâinile pe genunchi și nu a mai putut pur și simplu să plece mai departe. Chiar dacă și-a dorit enorm asta. Era prea târziu, iar el prea obosit.
Entuziastul, valorosul, tupeistul Mutu a fost nevoit să își recunoască limitele. Un om ca noi toți, căruia nu îi iese atunci când vrea mai mult. Un bărbat în toată firea care plânge ca un copil. "După ratarea penalty-ului de către Mutu am știut că n-o să ne revenim nici într-o lună" – Dumitru Dragomir, președintele LPF
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER