Pe o alee a cartierului bucureștean Drumul Taberei, o fată înaltă, subțirică, desenează piruete printre frunzele îngălbenite. Râde plină de viață și improvizează pe bordura îngustă de ciment ce străjuiește drumul o bârnă de concurs.
Șchioapătă un pic, dar piciorul ridicat la 90 de grade și brațele întinse într-un echilibru perfect îți șterg repede orice întrebare. „Mi-e dor de sală, de elemente, mi-e dor să mă mișc. Îmi amintesc perfect totul, reperele pe care le am la elemente, unghiurile… Când faci de 15 ani gimnastică nu ai cum să uiți”, murmură Sandra. În același timp, departe, la Londra, în sala Millennium, elevele lui Forminte concurează pentru o finală la Mondiale. Viața își urmează cursul.
Șocul o urmăreșteSandra este veselă și tonică. Vorbește repede, râde mult, însă tăcerile neașteptate închid parcă lucruri de care îi e prea teamă să se apropie, chiar și cu gândul. „Acum e bine, mă recuperez rapid. Pot să gândesc la rece ce s-a întâmplat, însă ceva s-a rupt în mine. Va rămâne trăirea aceea când am pus mâna și am simțit că nu mai am tendon, mi s-a făcut un gol în suflet”, murmură trist. O durere care se va estompa în timp și pe care sportiva de 19 ani vrea să o lase în urmă: „Încă nu am trecut peste acel șoc, însă am reușit, cu greu, să îmi ascult muzica de la sol. Înainte mi se făcea rău numai când auzeam primele acorduri, am încercat să îmi revăd exercițiul de la Olimpiadă. Imaginea aceea mă urmărește mereu”.
„Mi se părea un coșmar” Însă cel mai greu a fost adaptarea la noua viață. Zi de zi în sală, la antrenamente, totul s-a schimbat într-o secundă, când s-a trezit pe patul unui spital. „Mă simțeam un om inutil, mi se părea un coșmar. De la patru membre să trec la două și să nu mă pot mișca fără ajutor. A fost cumplit, nu doresc nimănui asta”, spune ea. Acum își împarte timpul între recuperare, odihnă, lecturi, plimbări și internet, lucruri pe care nu și le-a permis niciodată. În urmă cu două zile a scăpat de ghipsul la mâna stângă și acum e iarăși „un om normal” cum îi place să spună. Numără zilele rămase până pe 7 decembrie când va putea alerga din nou: „Nu mai am răbdare, îmi doresc mult să fiu ca înainte. Acum e prea devreme să știu ce va urma, dar mă gândesc că urmează un an par și asta îmi dă puterea să sper”. Primele Mondiale văzute de acasă Discuția alunecă spre Mondiale. Sandra pare că urmărește tot: știe de ultimele accidentări, de orele de intrare în concurs: „Le-am vizitat pe fete înainte de a pleca și le-am încurajat. Sunt primele Mondiale pe care le văd de acasă, de când m-am apucat de gimnastică”. Anul acesta, la Londra, dorea să cucerească titlul mondial. Pregătise un sol pe măsură, cu o dificultate de 6.3. „Am reușit să-mi fac în gând exercițiul de la sol. Mă opresc tot timpul la Tsukahara echer, unde m-am accidentat, am o reținere, dar după ce depășesc acea diagonală, restul vine de la sine”, zâmbește ea. Este doar un prim pas. Urmează mai mulți, toți pe ritmul muzicii de la solul care i-a adus aurul olimpic. Încă o piruetă printre frunzele de pe alee…
În urmă cu trei săptămâni, Sandra Izbașa suferea o accidentare gravă la un antrenament, ruptură totală a tendonului ahilian drept și fractură la mâna stângă, ajungând direct pe patul de spital. Campioana olimpică la sol a luptat permanent pentru a depăși momentul, iar acum totul gravitează în jurul a două zile, 13 noiembrie, când va renunța la cizma specială pe care o poartă, și 7 decembrie, când va alerga din nou.
Germania, marea șansă Șansa Sandrei de a renunța la cârje la numai două săptămâni după accidentare a constituit-o intervenția chirurgicală de reconstituire a tendonului ahilian drept la o clinică din Maintz. Imediat după operație a purtat o cizmă specială (foto mic), cu care poate merge singură, pe 13 noiembrie urmând să renunțe și la aceasta. „Piciorul e bine, calc ușor în el și abia aștept să pot merge așa cum trebuie. A fost greu pentru că practic am învățat să calc din nou, am fost ca un bebeluș”, mărturisește Sandra
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER