Gata, am venit de-acasă. Ne-a lămurit Borcea. Nu intră în discuție acum o revenire a lui Răducioiu. Poate de la vară, după ce își ia carnetul de la Coverciano. „Pe Țălnar însă nu-l mai dă nimeni afară dacă ia campionatul”. Speculațiile din presă au fost risipite la Informația lui Vali Moraru. În timpul dialogului, pe ecran alergau imagini cu repetiție. Sosia lui Dumitrache coborând scările interioare de la club, frânturi de la un antrenament oarecare al dinamoviștilor, Adrian Cristea domesticește un balon. Apare și puntea de legătură. Răducioiu și Cristea, un destin comun, dacă decupăm un capitol aparte din carierele celor doi. Relația tensionată cu tribuna. Undeva la începutul anilor ’90, Răducioiu ajunsese calul de bătaie al galeriei. Ca și în cazul lui Cristea, părțile au detonat cu zel pod după pod al împăcării, ba au și ațâțat jarul discordiei. Radu avea s-o recunoască ulterior. Fiecare telegramă de convocare la un meci al naționalei acasă însemna o strângere de inimă.
Orice început are și un sfârșit. Minunea s-a produs într-o zi de 13. Meciul cu Belgia din preliminariile World Cup ’94. După Kosice, victoria era obligatorie. Minutul 67, penalty. Ezitări, cine să bată… Cu sau fără acordul lui Iordănescu și al lui Hagi, Răducioiu se înfige în balon după zicala „Ori la bal, ori la spital”. Gol, și America nu mai părea atât de departe. Gol, împăcare și toți s-au iubit ani buni ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Istoria are nu doar meteahna, ci câteodată și calitatea de a se repeta. Mai trebuie doar ca și Cristea să-și propună să nu-și mai plângă de milă și să nu înscrie în tabloide mai mult decât Răducioiu, și el un crai, până într-o zi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER