Nu mai ai cu cine să ieși, fată! S-a dus și fotbalu’ de suflet. Am fost cu Steaua până la moarte, când le-a tăiat juma din contracte. Ce vremuri… Stăteam la tribuna nord și cântam: „Ce drog ciudat, ce drog ciudat / Ești roș-albastru fermecat”… Acu’, la ce să mai deschid gura? Dacă mai pică o primă de joc, o primă de obiectiv, ăștia pun mână de la mână să-și ia o minge, că pe-aia veche le-a călcat-o tramvaiu’ după ce-a tras Dayro peste poartă. A ajuns Bănel (nume fatidic) să se bucure când îi vine pachet de la Făurei. L-am divinizat pe Gigi când avea miliardu’ grămadă. Zicea c-o să fie iarăși bine. Am douăj’ trei de ani – vârsta critică -, nu mai pot să aștept. Mă gândesc serios la un transfer în străinătate. Trăgea Pleșan de mine să mă duc la arabi. I-am și zis: „Decât să plec cu un mijlocaș de o sută de mii, mai bine stau în Colentina cu un jucător de Go.”. Păi, arabii ăia, fată, nici nu știu ce-i suta de mii. De la un milion în jos e ca și cum ai măsura Autostrada Soarelui cu centimetrul de croitorie. Zece mii e-un bax de apă plată. Ca să-ți faci idee, știi cât e o cămilă la ei? Doi pleșani.
Mă uit în portofel – n-am o mie de euro. La talentu’ și rezistența mea la efort! La ce marcaj om la om știu io să fac! La ce explozie am în atac! Io, care de junioară evoluez la seniori! Și știi cum schimbam antrenorii… M-am hotărât, fată, mă duc să dau o probă de joc. La cât de disperată sunt, aș da-o și la Sheriff Tiraspol.
articol scris de Lelia Munteanu
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER