Io-s de partea lui Gigi. Cine plătește, comandă coregrafia. Ciocu mic și „Lacul lebedelor”. Ia transportați cu puterea minții publicul de la Operă pe Ghencea. Semințe? Nu. (Poate nuci, la „Spărgătorul…”). Flegme? Nț! Înjurături? Ex-clus! Catharsis: te purifici, te înalți, dai cu capu și marchezi.
Pentru meciul cu Ceahlăul mă gândesc la ceva frumos de tot, foarte artistic, să-i placă și lu’ cuviosul patron: vine un sobor de preoți, sfințește apa de pe gazon și tabela de marcaj (în partea noastră). Pe urmă intrăm noi, majoretele, dezbrăcate decent, fără pămătuf, cu busuioc. Condiția ca să nu-l enervăm, să nu-i ridicăm lui nea Gigi galeria în cap, tre să aducem niște arbitri cu frică de Dumnezeu. Nu uitați niciun moment că jucăm cu echipa lui Pinalti. (I-am cerut lu’ Nașu să aducă niște străini în campionat. El nu și nu). Dacă mă întrebați, l-aș pune pe Geoană (tot rămâne fără angajament, după Congres). N-ați știut că are patalama de arbitru? Are. Îl trimitem la Vântu să se relaxeze puțin și-l băgăm la centru. Pe tușe își face singur echipă, c-așa-i place. Poate îl ia pe Vanghelie, îi înfige un fluier, îi dă un steguleț.
Faze ca lumea, exemplu pentru toți; să-l obligăm pe Boc să bage Sportu la Cultură. Pe suprafața de joc se va presta grațios. Ați văzut pas de quatre? Dansul lebedelor mici? E ca atunci când băieții fac zid și își țin mâinile unde trebuie să nu se lovească tare la părțile moi. În rest, pas de deux – om la om pe tot terenu.
La un meci decent, cu suporteri interiorizați, așa cum ne dorim cu toții – că doar intrăm pe stadion pe bază de buletin și cazier – rostim în cor „Înger, îngerașul meu”. Nu răcnim ca nebunii „Ole, ole!”, ci „Osana, întru cei de sus”, îndreptându-ne privirile, recunoscători, spre tribuna oficială. În afară de acatiste (imnuri religioase; explic pentru cine nu s-a înduhovnicit încă), se admit și strigături. Da’ nu de-alea deșănțate: „Țin cu Steaua pân’ la moarte/ Și cu pumnu-mi fac dreptate”. Înjurăm respectuos, ușor, etno-botanic. Protestăm din poziția așezat, cu mâinile la spate și gura închisă.
Aranjăm cu arbitrul Geoană să ne dea, în repriza a doua – ca să fim siguri de victorie -, un binemeritat unșpe metri. Ei, ne înțelegem să nu fie chiar unșpe, că nu măsoară cu șublerul. Zece ar fi mai bine, când mă gândesc că oricând îl poate lovi pe vreunul Sindromul Zicu: singur, cu portarul întins la pământ, răzuind bilete de bingo, și tot șutează fix în metroul ușor 41, oprit în stație.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER