Toamna lui ’86. Meci oarecare la Buzău între Gloria lui Mircea Sandu și Stoichiță și Oltul lui Gicu Constantin. Arbitrul Ioan Igna scotea echipele pe gazon. Cu mersul său legănat, de rață, „Profesorul” încearcă o șarjă cu „centralul”: „Te încălzești cu noi pentru derby?”. Chipul crispat al lui Igna înlocuia orice replică. A schițat doar un surâs amar. 1986 fusese anul lui Igna cu al său sfert de finală Franța – Brazilia, la Mundialul mexican, ultimul turneu final de Mondiale la care a fost invitat și un „central” român. Igna îi strunise pe Zico, Platini și Socrates, dar posibila nominalizare la un Dinamo – Steaua nu aducea decât un șirag de nopți albe. N-ai fi auzit vreodată un arbitru care să nu se declare onorat că va oficia la un derby, bla, bla, bla, dar, în off, toți mărturiseau că nu-și doresc decât să se trezească a doua zi după meci, descătușați, ieșiți din transă.
În șase decenii de derby de România, multe s-au schimbat. Jocul în sine, stadioane, pitorescul tribunelor, lepădarea de departamente. Dar niciodată presiunea fantastică pe brigăzile de arbitri. Singurii care n-au avut de ce să simtă încărcătura au fost turcii și bulgarii chemați prin anii 60 și stranierii din ultima vreme de la derby-uri și nu numai.
Departamentele n-au avut niciodată vigilența în stand-by. Internele scotoceau totul. E vreun arbitru cu o rudă fugită în străinătate sau care a provocat un accident rutier? La rându-i, Armata era meticuloasă la ceasul încorporărilor cu nepotul cutărui arbitru plimbat între garnizoana de la Chitila, de lângă casă, până la o unitate de la Sighetu Marmației. În sertarul unui departament sau al celuilalt, câte un dosar au avut și toți cei din Generația de Aur a arbitrajului nostru. Inclusiv Porumboiu, Crăciunescu, Igna sau Dan Petrescu, cei care au și condus mai toate derby-urile de la mijlocul anilor 80 până la Revoluție. Măcar în această privință, Steaua și Dinamo s-au pus de acord o vreme. Găsiseră în capul cui să spargă toate oalele.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER