„Trădători de neam și țară”, așa erau înfierați în comunism cei care iubeau și alte țări sau alte culturi, dar trebuie precizat că asta s-a întâmplat un pic mai târziu, la început comunismul autodefinindu-se ca un sistem al tuturor oamenilor egali, indiferent de naționalitatea acestora. Ulterior, s-a transformat într-un fel de nazism, caz particular pe care experții în științe social-politice l-au definit ca național-comunism. Evident, schimbarea cetățeniei sau emigrarea erau privite și considerate păcate capitale, iar sportul nu putea face excepție. Cu atât mai puțin fotbalul, fenomenul unde se duc cei mai mulți bani și în care există interese, de multe ori, de stat. De ce aleg fotbaliștii să joace și pentru alte naționale? Există mai multe motive și vom încerca să le analizăm. În primul rând trebuie spus că alegerea unei a doua naționale nu era deloc un lucru văzut bine de compatrioți nici în România, nici aiurea. Evident, vorbim la trecut, deoarece acum acest lucru nu se mai poate sau se poate doar în niște condiții speciale destul de greu de îndeplinit. Deci, de ce să joci și în alte naționale?
CLICK AICI PENTRU A VEDEA LISTA COMPLETĂ‚ A JUCĂ‚TORILOR CARE AU EVOLUAT PENTRU MAI MULTE NAȚIONALE
1. Motive geo-politice
Așa s-a întâmplat după Primul Război Mondial, ruperea fostului Imperiu Austro-Ungar ducând fie la alipirea de teritorii unor țări care existau deja pe hartă, cazul României, sau la apariția unor state complet noi, cazul Iugoslaviei sau al Cehoslovaciei, de exemplu. Principala beneficiară din punct de vedere fotbalistic a fost chiar România, care avea un fotbal subdezvoltat, iar naționala încă în formare. În concluzie, majoritatea fotbaliștilor ardeleni a ales să joace pentru nou formata națională a României, nu pentru cea a Ungariei.
2. Motive morale
Acesta a fost cazul lui Ferenc Puskas, de exemplu, care a ales Spania doar pentru a da un vot de blam evenimentelor din Ungaria ocupată de trupele sovietice. Tot la acest capitol să-l notăm pe Di Stefano, care a ales tot Spania pentru a mulțumi publicului și poporului spaniol pentru solidaritatea cu America Latină. Asta, doar pentru un singur meci. 3. Unica șansă de supraviețuire fotbalistică Este valabil pentru Willimowski, cunoscut internațional polonez, care a ales să joace pentru Germania după ocuparea și desființarea ca stat a Poloniei de către Germania și URSS.
4. Interese financiare
S-a produs în cazul Josip Weber, croat care a evoluat la Anderlecht și căruia i s-a condiționat prelungirea contractului de acceptarea cetățeniei belgiene, ca și de prezența în naționala „Diavolilor roșii” la CM din SUA. Din păcate, prea mare efort pentru nimic, Weber dezamăgind crunt pe stadioanele americane.
5. Visuri de mărire
De asta au ales să joace pentru Italia sau Spania unii dintre internaționalii latino-americani care evoluau pentru cluburi din cele două țări. Este vorba mai ales de cei proveniți din țări cu un fotbal mai puțin dezvoltat, cazul Paraguay sau al Columbiei.
6. Interese de stat
Cam așa s-ar pune problema în cazul lui Pjanic, deși el nu schimba o națională cu alta, ci avea de ales între mai multe: Franța, Bosnia și Luxemburg, el având cetățenia acestor țări. Ironia este că deși era cetățean bosniac de drept, el nu deținea și un pașaport emis de autoritățile de la Sarajevo, drept pentru care francezii, informați asupra acestei curioase situații, au vrut să-l convingă să joace pentru superputernica națională a „cocoșilor”. Aici a intrat pe fir însuși președintele Bosniei-Herțegovina, care l-a sunat pe Miralem Pjanic și i-a cerut să onoreze chemarea sângelui, așa cum cere legea otomană. Zis și făcut.
7. Confuzia de moment
Există momente în carieră când ai nevoie de sfatul cuiva și, dacă nu-l ai, riști să iei decizii greșite. Sau pur și simplu, să regreți mai târziu. Ce-i drept, pe vremea aceea, răul putea fi îndreptat. Cam acesta este cazul lui Baratky, „Minunea blondă” a Rapidului. Giussy, fiind maghiar de origine, a jucat inițial pentru excepționala echipă a Ungariei, dar a revenit acasă și a ales să joace în continuare pentru România, lucru pe care l-a făcut chiar și după cedarea Transilvaniei de nord-vest.
8. Continuitate pur și simplu
Acesta ar fi cazul fotbaliștilor ruși care apucaseră să joace pentru naționala URSS, aceștia evoluând succesiv pentru Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS, dar fără țările baltice) și, în final, pentru Rusia.
9. Patriotismul pur și adevărat
Savo Miloșevici, om a cărui situație seamănă cu cea a rușilor, dar numai până la un punct. Mai exact, după destrămarea Iugoslaviei creată de Tito, a continuat să existe o altă Iugoslavie, compusă doar din Serbia și Muntenegru, care pretindea că este moștenitoarea fostului stat federal. Ulterior, și-a schimbat denumirea în Serbia și Muntenegru, pe urmă Serbia-Muntenegru și, în final s-a dezmembrat și această struțo-cămilă, rezultând două state separate, Serbia și Muntenegru. Chiar „Super” Savo a atras atenția asupra dramei vieții sale. „M-am născut în Iugoslavia cea mare, dar în actuala Bosnie. Eu sunt sârb, drept pentru care am ales să joc pentru Iugoslavia cea mică, pe urmă a trebuit s-o fac pentru Serbia și Muntenegru și m-am retras din națională după ce am evoluat ultima oară pentru Serbia-Muntenegru. După declararea independenței Muntenegrului, i-am rugat pe șefii federației de la Belgrad să-mi organizeze un meci de adio pentru a îmbrăca, fie și pentru o singură dată, tricoul unicei mele patrii, Serbia. Vreau să pot juca și eu o data știind ca am ales eu. Eu, de unul singur. Serbia a fost și va rămâne singura mea patrie”. Federația l-a înțeles pe super atacantul care a fost Milosevic și i-a oferit această șansă. A ieșit de pe teren în lacrimi sărutând tricoul sârbesc.
10. Motive religioase
Lucru valabil pentru Irlanda de Nord (Ulster), unde au existat fotbaliști care au refuzat să îmbrace tricoul nord-irlandez, dar au făcut-o pentru Anglia, cazul protestanților sau pentru Republica Irlanda (Eire). Aici este de înțeles, dar nu vom insista asupra a ceea ce se întâmplă acolo, să precizăm doar că Ulsterul este doar o provincie a Regatului, nu o țară independentă.
11. Emigrarea, bat-o vina!
Grecul Humis, care a emigrat în România și a evoluat și în naționala tricoloră. Oricât ar putea părea de ciudat, pe vremea aceea balcanicii emigrau în două locuri: fie în România, fie în Statele Unite.
12. Șutul în fund
Gatjens, haitianul care a marcat unicul gol al victoriei SUA împotriva Angliei, a jucat la CM din 1950 fără să aibă cetățenia americană, dar pe vremea aceea puteai evolua dacă dovedeai că ai făcut demersurile în acest sens. Departe de a-i fi recunoscătoare, nația americană l-a expulzat pe Gatjens înapoi în Haiti, fără a-i oferi un pașaport made in USA. Prietenii știu de ce! Pe urmă, un alt caz interesant este cel al italo-americanului Bonezzi, a cărui familie era implicată în afaceri mafiote, singura condiție pentru a scăpa cu viața fiind emigrarea într-un stat care interzicea extrădarea propriilor cetățeni. Drept pentru care, tipul a ajuns tocmai în Israel.
13. Întoarcerea „acasă”
Reunificarea Germaniei, dar aici e o poveste mai ciudată, deoarece din punct de vedere fotbalistic, puțini jucători au ajuns să mai evolueze în puternica națională a Germaniei unite, Kirsten, Doll sau Sammer fiind cazurile fericite. Restul s-a conformat situației nou-create, dar nu au mai avut unde să joace. Pur și simplu, fotbalul din RFG era mult peste vechea Germanie Democrată, drept pentru care majoritatea internaționalilor est-germani a trebuit să renunțe la ideea că își vor mai reprezenta vreodată țara.
14. Așa era la modă
Există și fotbaliști care au făcut acest lucru de amorul artei, dar exact din acest motiv nu vom da niciun fel de exemple. Considerăm ca a îmbrăca tricoul unei naționale trebuie să fie, până la urma, o acțiune motivată de niște principii care țin de logica bunului simț.
Greșeli și explicații Veți întâlni în tabel niște nume de țări care vi se vor părea curioase. De exemplu, Bohemia&Moravia. Este denumirea protectoratului instaurat de germani și se afla pe teritoriul actual al Republicii Cehe. Cealaltă parte a fostei republici interbelice s-a declarat independentă sub denumirea de Slovacia și a dus o politică pro-nazistă până la sfârșitul războiului, când a fost realipită și a format Cehoslovacia comunistă. Este și cazul Croației, care a existat doar în timpul ocupației germane a Balcanilor. Ideea este că aceste state nu erau recunoscute decât de aliații Axei, printre care și România, deci nu ar trebui luate în considerare atunci când este vorba despre tricourile sportivilor. O situație și mai ciudată este cea a Saar, provincie germană locuită de o majoritate francofonă, dar atașată, în mod bizar, ideii de germanism. Acest teritoriu a fost ocupat de francezi după cel de-al doilea război mondial, iar naționala Saar era cât p-aci să elimine Germania Federală în partida decisivă pentru calificarea la CM din Elveția. Poate că dacă s-ar fi consumat această surpriză, campioana ar fi fost Ungaria, cea mai mare națională a anilor 40 și 50, o formație efectiv invincibilă și care ar fi meritat, cu prisosință, titlul mondial. În tabel sunt trecute și schimbările de nume care au urmat schimbării statutului, unele stârnind chiar zâmbete. Lista este posibil să fie incompletă, de aceea îi rugăm pe cititori să ne semnaleze eventuale erori.
În loc de concluzii
Este evident că marea majoritate a celor care au îmbracat tricourile altor naționale sunt datorate schimbărilor de regimuri sau de frontiere, jucătorii rămânând fideli locului în care s-au născut, mai degrabă decât unui stat anume sau unei naționalități specifice. Mai este o situație clară pentru cei care, în ciuda distanței, au rămas fideli metropolei, așa cum este cazul sudamericanilor. O altă categorie mare o formează cei care au ales să joace pentru un fotbal mai puternic decât cel din care proveneau. Să remarcăm că, în ceea ce ne privește, marii noștri fotbaliști interbelici au fost maghiari care au jucat pentru ambele naționale, iar situația s-a prelungit bine de tot până în anii 50, specialiștii cotându-l pe Petschowski ca fiind cel mai valoros jucător de după război. Ceea ce este și mai ciudat este faptul că jucătorul arădean care a îmbrăcat tricoul UTA a jucat în Ungaria și în super naționala maghiară sub numele de… Pereny! Nu, nu este traducerea numelui său, nici adaptarea lui, este un pseudonim. Ne poate ajuca cineva să rezolvăm această enigmă? Oricum, presa din România, din Ungaria și din întreaga Europă sunt la unison: perioada romantică a fotbalului din România, adică până la sfârșitul anilor 50 înseamnă, în primul rând, trei fotbaliști, toți fiind cetățeni români de origine maghiară: Giussy Baratky, Iuliu Bodola și Iosif Petschowski. Ordinea este absolut aleatorie…
articol de Octavian METONI
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER