Oare de câți antrenori o avea nevoie Cristi Tănase ca să se pună în sfârșit pe picioare? De un an încoace, toți au încercat, toți au eșuat. Și Bergodi, și Stoichiță, și Lucescu. L-au tot plimbat când pe o bandă, când pe cealaltă, l-au lăsat să croșeteze și în mijlocul terenului, l-au pus și vârf retras, poate, poate. Nimic. După reacțiile virulente ale fanilor pe forumuri, Tănase n-ar avea ce căuta nici măcar în primul unsprezece al satelitului Stelei de matineu, darămite în lotul reprezentativ. Lucescu a mers însă pe varianta încrederii fără rezerve și fără acoperire pe principiul, uneori valabil în fotbal, că o reușită, două picate din senin l-ar scutura de apatia bolnăvicioasă. Nu i-a ieșit absolut nimic, nici cea mai banală pasă, criza s-a adâncit. Un picaj cu totul inexplicabil la asemenea proporții.
L-am văzut pe Tănase la una dintre conferințele de presă din stagiul din Austria. Privirea absentă, rătăcită numai el știe pe unde, prefața agonia de pe gazon. I s-ar fi potrivit o replică din filmele clasice americane: dau un bănuț pentru gândurile tale. De câteva zile m-a tot sâcâit întrebarea unde am mai întâlnit privirea aceea pierdută? O știre oarecare de duminică, despre Mureșul Deva, mi-a adus și răspunsul. La Romică Gabor, după un meci la Hunedoara pe vremea când făcea carieră sintagma „norma de patru goluri a Corvinului”. Călătoream cu trenul spre București cu Klein și Gabor, chemați la lot de Lucescu-senior. Trăncăneală pe culoarul vagonului de dormit. Klein a forfecat toate subiectele, meciul care tocmai trecuse, cel care urma cu naționala, multe altele. Aproape două ceasuri, Romică Gabor a privit pe geam în miez de noapte, rezemat cu coatele de o bară. Șters, absent. A deschis geamul la Călan, unde nu aveai ce să vezi nici ziua, decât fum și praf, l-a închis și a continuat să privească în gol. Trăia vremurile în care corul contestatarilor cânta pe mai multe voci.
Paralela cu Tănase se frânge aici. Gabor ajunsese să fie contestat după un start fulminant de carieră, cu un Balon de aur la un Mundial de tineret, după Italia și Bratislava din ’83, după multe altele. Arsese prea repede. În cinci ani cât Tănase într-unul. Așa ajungi să-ți pui de pe acum întrebarea dacă Tănase a existat vreodată sau n-a fost decât showul unui iluzionist care l-a scos ca pe un iepuraș din jobenul Argeșului?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER