Iuliana Nucu, ducesa de la fileu

ProSport demarează de azi un serial de prezentare a sportivilor
români despre care se vorbește rar sau foarte rar. Duc în spate
dezavantajul unor discipline intrate deseori în anonimat, dar munca
draconică, riscurile meseriei sau progresia rezultatelor îi ridică
poate peste piedestalele pe care sunt cocoțați alții…

Din multitudinea de sporturi cu o istorie de succes în România,
voleiul, cel feminin, respiră încă aerul rarefiat al competițiilor
de anvergură, mai ales după ce, în urmă cu 10 zile, naționala și-a
croit drumul spre CE 2011. Printre protagoniste, Iuliana Nucu,
centrul echipei Urbino, orașul cunoscut în lume pentru palatul
ducal impresionant, o capodoperă a Renașterii. Iar cu Iuli, o
veterană a naționalei la doar 29 de ani, unul dintre cei mai buni
centri din Italia, a renăscut și echipa orașului, o formație care
țintea evitarea retrogradării, dar care s-a clasat pe cinci. Mult
mai sus se află însă Iulia în sextetul de bază al frumuseților
lumii. Cu un zâmbet luminos, buze cărnoase și ochi migdalați, Nucu
e ca un foc dezlănțuit la fileu. Un foc aprins lângă apa Mării
Negre, căci jucătoarea s-a născut în pepiniera de supervoleibaliști
ai Constanței.

Mirajul
voleiului pe plajă
Legăm repede pasele cu jucătoarea de 1,85 metri prin intermediul
mobilului. „Îmi place mult plaja, m-aș duce și acum, dar nu prea e
vremea bună”, ne întâmpină Iuli, ridicându-ne mingea la fileul
voleiului pe plajă, căci toți rămânem blocați câteva secunde pe
Eurosport, impresionați de frumusețea jocului. Iar întrebarea de
urmărire vine natural. „Joci și volei pe plajă? Nu ți-e frică de
accidentări, de zgârieturi?”… „Joc de plăcere, nu m-am accidentat
niciodată, iar nisipul îți fortifică gleznele, trebuie însă să ai
condițiile necesare”, plasează răspunsul fosta voleibalistă de la
Novarra și Sasouolo, dând timpul înapoi, mai precis în anii de după
’89.

Medicina, doar un vis
„Am început în clasa a V-a, eram destul de înăltuță când doamna
profesoară Ferenți făcea selecția în școală. A fost greu la
început, pentru că efectuam antrenamentele de la 7 dimineața. Era
ca o pasiune, părinții m-au sprijinit iar la 16 ani m-am dus la
Farul. La liceu am urmat un profil de chimie-biologie și probabil
că, dacă n-aș fi devenit voleibalistă, aș fi fost medic, pentru că
toți colegii mei de atunci au devenit doctori”, ne spune Iuliana,
cea care, la doar 23 de ani, se clasa pe șase la CE 2003,
transferându-se în acel an în cel mai puternic campionat al lumii,
cel italian. Unde viața de voleibalistă nu e atât simplă precum
pare.

Cinci
operații
Fetele acelea, cu siluete fascinante, n-au contacte fizice și par
că nici n-ar avea nevoie de medic în staff, nu? Sau cel puțin așa
se vede din afară. „Ei bine, nu-i chiar așa. O mișcare greșită,
atunci când ataci mingea fără să fii încălzită, îți poate cauza
multe. Eu, cel puțin, am suferit cinci operații: la ambii genunchi,
la cot, la umăr și la tendonul lui Ahile. La ultima, mi s-a părut
că am aterizat pe piciorul unei colege și i-am spus: «N-ai loc pe
teren de mine!? Era doar o senzație, pentru că ea era departe de
mine!».

Departe e și CE 2011, dar vacanța Iulianei e scurtă, la fel ca a
celorlați sportivi de top. „Nu vreau să văd adidașii, ies cu
prietenii și mă joc cu pisica mea maidaneză”. Așa cum se va juca și
cu adversarele din septembrie 2011.