ProSport demarează de azi un serial de prezentare a sportivilor români despre care se vorbește rar sau foarte rar. Duc în spate dezavantajul unor discipline intrate deseori în anonimat, dar munca draconică, riscurile meseriei sau progresia rezultatelor îi ridică poate peste piedestalele pe care sunt cocoțați alții…
Din multitudinea de sporturi cu o istorie de succes în România, voleiul, cel feminin, respiră încă aerul rarefiat al competițiilor de anvergură, mai ales după ce, în urmă cu 10 zile, naționala și-a croit drumul spre CE 2011. Printre protagoniste, Iuliana Nucu, centrul echipei Urbino, orașul cunoscut în lume pentru palatul ducal impresionant, o capodoperă a Renașterii. Iar cu Iuli, o veterană a naționalei la doar 29 de ani, unul dintre cei mai buni centri din Italia, a renăscut și echipa orașului, o formație care țintea evitarea retrogradării, dar care s-a clasat pe cinci. Mult mai sus se află însă Iulia în sextetul de bază al frumuseților lumii. Cu un zâmbet luminos, buze cărnoase și ochi migdalați, Nucu e ca un foc dezlănțuit la fileu. Un foc aprins lângă apa Mării Negre, căci jucătoarea s-a născut în pepiniera de supervoleibaliști ai Constanței.
Mirajul voleiului pe plajă Legăm repede pasele cu jucătoarea de 1,85 metri prin intermediul mobilului. „Îmi place mult plaja, m-aș duce și acum, dar nu prea e vremea bună”, ne întâmpină Iuli, ridicându-ne mingea la fileul voleiului pe plajă, căci toți rămânem blocați câteva secunde pe Eurosport, impresionați de frumusețea jocului. Iar întrebarea de urmărire vine natural. „Joci și volei pe plajă? Nu ți-e frică de accidentări, de zgârieturi?”… „Joc de plăcere, nu m-am accidentat niciodată, iar nisipul îți fortifică gleznele, trebuie însă să ai condițiile necesare”, plasează răspunsul fosta voleibalistă de la Novarra și Sasouolo, dând timpul înapoi, mai precis în anii de după ’89. Medicina, doar un vis „Am început în clasa a V-a, eram destul de înăltuță când doamna profesoară Ferenți făcea selecția în școală. A fost greu la început, pentru că efectuam antrenamentele de la 7 dimineața. Era ca o pasiune, părinții m-au sprijinit iar la 16 ani m-am dus la Farul. La liceu am urmat un profil de chimie-biologie și probabil că, dacă n-aș fi devenit voleibalistă, aș fi fost medic, pentru că toți colegii mei de atunci au devenit doctori”, ne spune Iuliana, cea care, la doar 23 de ani, se clasa pe șase la CE 2003, transferându-se în acel an în cel mai puternic campionat al lumii, cel italian. Unde viața de voleibalistă nu e atât simplă precum pare.
Cinci operații Fetele acelea, cu siluete fascinante, n-au contacte fizice și par că nici n-ar avea nevoie de medic în staff, nu? Sau cel puțin așa se vede din afară. „Ei bine, nu-i chiar așa. O mișcare greșită, atunci când ataci mingea fără să fii încălzită, îți poate cauza multe. Eu, cel puțin, am suferit cinci operații: la ambii genunchi, la cot, la umăr și la tendonul lui Ahile. La ultima, mi s-a părut că am aterizat pe piciorul unei colege și i-am spus: «N-ai loc pe teren de mine!? Era doar o senzație, pentru că ea era departe de mine!».
Departe e și CE 2011, dar vacanța Iulianei e scurtă, la fel ca a celorlați sportivi de top. „Nu vreau să văd adidașii, ies cu prietenii și mă joc cu pisica mea maidaneză”. Așa cum se va juca și cu adversarele din septembrie 2011.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER