Și acum, Maradona. Povestesc cumva de el așa cum l-am văzut eu, cu ochii suporterului și abia apoi ai jurnalistului, la mai multe turnee finale. Îmi place, dar nu mai mult ca Pele. Nu știu, parcă Pele sună altfel și e fascinația aceea a povestirilor despre el. Pentru mine, brazilianul e mai legendă. Poate și pentru că nu l-am văzut jucând vreodată. Pe Maradona mi-l amintesc din Mexico ’86. Noroc cu antena colectivă și cu bulgarii. A fost primul turneu final din care am înțeles ceva. La Mondiale, mă refer. În ’90, l-a anihilat Rotariu și l-a enervat Hagi, din ’94 am pe retină imaginea cu el comentând și luându-se cu mâinile de cap în tribună. Tocmai ce fusese depistat pozitiv.
Comentator gâfâind în 2006 În 2006, la primul turneu final ca jurnalist acreditat, l-am văzut în tribuna stadionului din Stuttgart. Comenta pentru televiziunea argentiniană și a trecut exact pe lângă mine, mă rog, având în vedere că era pe scări și cobora, „s-a rostogolit” pe lângă mine ar fi fost termenul corect. L-am privit și i-am văzut fața obosită, buhăită, aproape i-am auzit răsuflarea gâfâită. Omul cu sprintul acela nebun din meciul cu Anglia nu mai putea, la 20 de ani de atunci, să coboare două-trei trepte. Păcat, e terminat, mi-am spus.
Selecționer la patru ace în 2010 Dar iată-l din nou pe Dieguito. Scrobit cu un costum ce vine cam caraghios pe el. Îi e mare. Își face intrarea în arenă ca un veritabil actor. Primul meci ca antrenor la un Mondial. Gesturi largi pentru conaționalii săi în delir. Cere încurajări pe care le primește instantaneu. E un zeu. Un zeu care are un nepoțel. Se duce spre zona tribunelor unde se află fata sa cu micuțul Aguero, și Diego își ia pupicul norocos. Se întoarce apoi pe bancă, dar, odată cu primul fluier, sare ca un arc și pe parcursul întregului meci va sta în picioare, cu mâinile încrucișate sau la spate. La golul lui Heinze lasă naibii eticheta și sare ca un apucat, îmbrățișându-se cu toți.
A mângâiat-o pe Jabulani E îndrăgostit de minge. Nu ratează niciun balon care trece prin spațiul tehnic. Jabulani se înfioară mirată la fiecare atingere a pantofilor de stradă ai lui Maradona și, odată cu ea, întregul stadion. „La pelota” atât de dragă și în numele căreia fenomenul argentinian a revenit la viață. Dă indicații, aplaudă, se consultă cu secunzii… La un moment dat, se duce grăbit la arbitrul de rezervă. L-a tot enervat centralul și are de comentat. Totul se termină cu o strângere de mână. La pauză intră pe teren, chiar dacă vestiarele sunt în direcția opusă. Merge la Di Maria și îi spune ceva. Nu vrea să piardă nicio secundă și încearcă să discute cât mai multe cu elevii săi.
Messi. Doar pe el îl poate ridica în brațe În a doua parte e la fel de concentrat. Atât doar că se uită mai des la ceas. Oftează pentru că nigerienii au momente bune în care împing jocul spre poarta lui Romero, dar nu stă cu mâinile în sân și încearcă să rupă ritmul cu schimbări. Are și cu ce. Iese Veron, intră Maxi Rodriguez, iese Higuain, intră Milito. Plus una la siguranță: Burdisso în locul lui Di Maria.
Fiecare jucător înlocuit este îmbrățișat de Maradona, indiferent de cât de periculoasă era faza care se derula în acele momente. Finalul îl găsește cu brațele ridicate pe învingător. Merge să își salute jucătorii. Se cam ridică pe vârfuri pentru a se pupa cu cei mai mulți, dar când găsește unul pe măsura sa – pe Messi -, îl îmbrățișează și îl ridică în brațe. Lui Veron sau Higuain nu i-ar fi putut face asta niciodată.
La conferința de presă apare în trening și pare mult mai în largul lui așa. Răspunde răbdător la fiecare întrebare. E fericit. Nici nu mai e nevoie să o zică și așteaptă încrezător următoarele meciuri. Argentina are față de câștigătoare a trofeului, chiar dacă Mondialul e abia la început.
„Vreau ca Messi să fie permanent la minge. Fotbalul nu ar fi frumos dacă nu l-ai putea vedea făcându-și nebuniile”, Maradona
„Le mulțumesc tuturor pentru sprijin. Până la urmă, am marcat și eu cândva niște goluri în tricoul Argentinei”, Maradona
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER