Gestul unui ministru român, despre care mulți viețași cred că ar fi chiar prim-ministru (și nu se știe dacă nu cumva au dreptate), de a dona pantofi cu toc sinistraților inundațiilor din Moldova, a fost considerat de presa britanică drept unul simbolic. „Aducând pantofi cu toc, a oferit speranță sinistraților din Săucești și încrederea că vremurile normale se pot întoarce”, se preciza în articol. Precum Moise, care a despicat apele în două, ministrul român a adus lumină și speranță în mintea sinistraților.
În același timp, fostul rugbist Pompilie Borș și soția sa și-au donat casele părintești. Nu un salariu, două, trei, ci casele părintești. Au găsit două perechi de tineri din zonele afectate și le-au dat tot, case și pământ. Un gest simplu, de bun-simț, brut, fără cea mai mică urmă de simbolism.
Gestul lui Borș nu face altceva decât să descrie foarte bine societatea în sine. E fix la fel, cei de sus conduc simbolic, prin gesturi simbolice, iar ceilalți rămân jos, cu ceea ce se află dincolo de simboluri. Rămân acolo unde mucegaiul e mucegai și nu se transformă niciodată în frumuseți noi. În rugby, larva nu devine fluture. E simplu – ai mingea sau n-o ai. Ai înscris sau nu. Tabela de marcaj nu va afișa niciodată ceea ce-ți dorești tu, ci fix realitatea din teren.
Dincolo de patroni avizi de imagine, de scandaluri, de cluburi de fițe, de pițipoance, de droguri, dopaje și anturaje dubioase din sfera penalului, sportul păstrează încă o latură morală. Și n-avea cum să fie altfel decât brută, dură, directă, tăioasă, fără pic de simbolistică. Precum rugby-ul lui Borș.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER