La fiecare meci în deplasare, Cristiano Ronaldo testează ceva: unanimitatea urii. Și la fiecare test rezultatul arată la fel: ura e acolo, pregătită să urle, să învăluie, să sufoce, să asurzească. Indiferent dacă joacă la Xerez, Bilbao sau Alicante, Ronaldo driblează sub un cer de huiduieli. De fapt, s-a schimbat decorul și a rămas sentimentul. Ronaldo a fost la fel de detestat și în Anglia, când apărea sub comanda lui Ferguson pe terenurile lui West Ham, Charlton Athletic sau Newcastle. Genul proxim al antipatiei a avut mereu aceleași culori. Diferența specifică a dat-o galeria lui Manchester United, după ce, la Cupa Mondială din 2006, Ronaldo a provocat eliminarea lui Rooney (coleg cu el la echipa de club) în sfertul de finală Portugalia – Anglia și a făcut apoi cu ochiul spre banca portugheză. Rapsodia urii a urcat spre acute, care au aprins și mediul virtual din Anglia, făcând posibilă nașterea unui site numit „I hate Ronaldo”, a unei campanii de ventilare a resentimentelor și a unei lozinci fără echivoc: „Throw a dart in the tart” („Străpungeți târfa cu săgeți”).
Cum se explică un asemenea capital de aversiune? Din ce motiv a ajuns Cristiano Ronaldo cel mai nepopular sportiv al planetei? Și ce-ar fi trebuit să facă pentru ca lumea să-l trateze ca pe Zidane, Raul, Del Piero, Messi, Ronaldinho, Totti sau Gerrard? E greu de spus. Cel dintâi handicap al lui Ronaldo pare a fi numele. Există inclemenți care nu-i iartă portughezului cutezanța de-a avea același nume cu Ronaldo, brazilianul, chit că pe buletinul acestuia din urmă stă scris Luis Nazario da Lima. Un exces, cu siguranță. Un capriciu reducționist cum fotbalul oferă prea des. Dacă însă aici Cristiano Ronaldo nu are vină, mai departe lucrurile se complică pentru el. Ronaldo a proiectat din capul locului imaginea unui răzgâiat ușor tembel, care pare dispus să-și jertfească talentul pe altarul fanteziilor mondene. El a adus un fotbal ornamental, în care accentul pe arabescuri a îngreunat accesul la judecata corectă. Ocupați cu numărarea „bicicletelor” și a grimaselor de după ratări, experții au uitat să vadă că Ronaldo cel hulit era totuși cel care decidea meciurile.
Stilul Cristiano Ronaldo a devenit în scurtă vreme adversarul cel mai puternic al fotbalistului omonim. Părul înmuiat în briantină și obsesiile vestimentare l-au transformat într-un metrosexual bun de arătat cu degetul. Poveștile de alcov și mașinile scumpe au urcat pragul de antipatie la cote fără precedent. Răsfățatul nu numai că avea de toate, dar își păstrase surâsul de cartofor escroc. Iar aici întrebările revin. De ce e Ronaldo mai detestat decât Beckham, chit că vorbim aici de doi frați de cruce în materie de glamour și panaș? Și de ce lumea îl taxează cu atâta asprime pentru simulări, deși Klinsmann și Inzaghi l-au surclasat de mult la acest capitol, fără a fi apostrofați nici măcar pe jumătate? Oare numai și numai din invidie, așa cum susțin admiratorii lui fanatici?
Nu am răspunsuri savante. Nu vreau să aflu dacă Ronaldo e mai bun decât Messi, la fel cum nu m-a interesat dacă Zidane a fost mai bun ca Ronaldinho. Cred doar că explicația pentru valul de antipatie iscat de Ronaldo se leagă de o anume voluptate a sfidării căreia i se abandonează portughezul. Spre deosebire de Del Piero sau de Seedorf, lui Cristiano Ronaldo îi place să-și scoată adversarii din fire și din papuci. Iar asta nu se iartă. Messi driblează ca să înscrie. Ronaldo vrea același lucru, dar joacă fotbal cu un ochi fie la galerie, fie la propria statuie, pe care o vede crescând mai mult decât Isus din Lisabona. Ceea ce nu-i deloc înțelept.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER