Povestea spune că un fotbalist român a auzit la un moment dat „Villarreal” și a înțeles „Vii la Real”. „Se non è vero, è ben trovato”, zic italienii despre aceste găselnițe. Confuzia fotbalistului nu miră, câtă vreme Real Madrid cheamă mai departe, ca o lampă indiferentă la suferința fluturilor pe care-i atrage. Sigur, în ultimii ani, „Visca Barça” se aude mai apăsat decât „Hala Madrid”. Balonul de Aur devine o afacere catalană, Barcelona pasează până uită de sine, ochii lui Guardiola sunt două mici fântâni incendiate. Barcelona impune moda și imprimă direcția fotbalului. Asta însă nu răpește nimic din farmecul Realului, din elocința celor care au predat fotbal castilian, fie ei Santamaria, Gento, Amancio, Breitner, Del Bosque, Santillana, Michel, Laudrup și Raul. Din 1920, de când regele Alfonso al XIII-lea a împroprietărit echipa cu numele de azi, Real a fost ecoul unui imperiu și iluzia perfecțiunii. Firește, Real n-a fost singura echipă care s-a visat Everest, numai că deocamdată palmaresul o blindează și-o ajută.
O echipă frumoasă (dincolo de ce crede fiecare despre oricine, începând cu Arbeloa și terminând cu Granero) are obligația gesturilor înalte. Iar gesturile acestea nu sunt doar balet de PR sau tentative de reabilitare după căderi abrupte. Ele vorbesc despre înnobilarea fotbalului prin înrudirea cu alte domenii ale artei. Când e mare și bun, fotbalul se deschide spre tot ce bucură sufletul. În anul când Real a împlinit un secol, imnul echipei a fost cântat de Placido Domingo, iar atmosfera a fost oricum, numai placidă nu. Acum, la zece zile după ce Real s-a întors descleiată de la Barcelona, meciul cu Valencia a avut un aperitiv literar. Lovitura de începere a dat-o un personaj care a intrat pe teren cu aerul unui magician dispus, la o adică, să schimbe clima, să ascundă luna și să inverseze polii.
Zâmbitor și nins de vremuri, Mario Vargas Llosa s-a oprit la centrul terenului și a dat în minge fără crispare, cu o naturalețe în care lumea l-a ghicit pe maidanagiul de odinioară. Era același Vargas Llosa care abia așteaptă să se vadă cu Salman Rushdie spre a se așterne la vorbă – nu despre Philip Roth sau Ismail Kadare, și cu atât mai puțin despre Premiul Nobel, ci despre Marcelo și Gareth Bale, căci face parte din șarmul oamenilor de dreapta să se piardă în povești despre fundași sau mijlocași stânga. Era același Vargas Llosa care, plimbându-se demult prin Arequipa natală, încerca să ghicească în fuiorul vulcanului Chachani nu doar destinul unui scriitor, ci și măreția niciodată amenințată a unei idei și a unei echipe. A unui Real imperial. A unui ImpeReal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER