Fotbalul e un sport mitologizabil. O știam. Cultura respectului nu se împacă bine cu reflexul de persiflare tipic fiecărui microbist. Știam și asta. Memoria se transformă în postament pentru statui. O armată de fantome prestigioase tropăie dinspre istorie spre stadioane, cu falduri ample și porecle înalte. Oriunde te întorci, dai peste un rege, un prinț sau un kaiser. Cei mai triști sunt regii din republici, cu o minge spartă pe cap în loc de coroană. Acolo inadecvarea lucrează vârtos și anunță eșecul, spre bucuria gloatei, care mestecă mult mai bine o execuție decât o decernare de medalii. Și oricum, regilor le stă bine în cărțile de istorie, nu în chiloți de sport. Când îi scoți din armura trecutului, îi expui. Iar când îi oferi cu împrumut prin vecini, îi faci ridicoli. Între două reclame, Pelé s-a specializat în pronosticuri greșite. Între două mandate la Istanbul, Hagi a devenit expresia necunoașterii de sine.
Un singur rege din fotbal pare la adăpost de riscuri. Dar asta doar fiindcă n-a fost scos din lumea lui și pus să joace în scenarii bizare. Kenny Dalglish a luat prizonier Anfield Road încă de la primele meciuri la Liverpool, unde fusese adus ca înlocuitor al lui Keegan. Strategia de seducție pusă în joc a fost atât de puternică, încât Dalglish stă și astăzi pe primul loc în clasamentul sutei de fotbaliști care au zguduit peluza Kop. Ian Rush e pe 3, Kevin Keegan pe 8, Steve McManaman pe 22, iar Jari Litmanen pe 69. Pretutindeni în lume, fabricile de idoli produc fără să se preocupe de capacitatea noastră de a găsi câte-o policioară pentru fiecare statuetă. Dalglish nu are nimic din prestanța unui rege, nici măcar a unuia metaforic. El deține însă avantajul de a se fi născut printre oameni care știu la fel de bine să prețuiască și să disprețuiască. Să admire autenticul și să denunțe făcătura.
Mișmașul nu găsește loc de parcare lângă Anfield Road. Și nici n-ar avea cum. Printre treninguri lumpen și mustăți de spumă Carlsberg, fotbalul adevărat își ia tributul cu precizie ceasornicărească. Două dintre porțile de acces pe Anfield Road sunt numite după doi antrenori de poveste: Bob Paisley și Bill Shankly. Mai mult, cel din urmă tutelează amfitrionic de la înălțimea unei statui pe al cărei soclu stă scris „I-a făcut pe oameni fericiți”. Până la urmă, ăsta e și rostul lui Dalglish.
N-are flerul lui Ferguson, mintea lui Jürgen Klopp sau apetitul pentru sfidare al lui Mourinho, dar știe să hipnotizeze publicul. Iar publicul răspunde imediat. Prin minutul 10 al meciurilor de acasă, dinspre Kop se aude un cântec cu iz evocator și versuri adaptate. „All round the fields of Anfield Road / Where once we watched the King Kenny play”. Oamenii țin ritmul și se grăbesc să adauge: „And could he play” (un fel de „Mamă, și ce mai juca”). Liverpool a trecut căznit de Sparta Praga și a pierdut la West Ham, fără ca vocile suporterilor să tremure sau să gâlgâie indignat. La noi abia a reînceput campionatul și toată lumea vrea sânge, răzbunare și cadavre. E adevărat, nu avem poarta Constantin Oțet sau Stelian Anghel (cine?). Cât despre statuia din față, iese când nu te-aștepți din încremenire, întinde brațul și cere de pomană. E frig, e criză și copiii stau chirciți pe întuneric.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER