Da, Liverpool s-a revărsat peste Manchester United după rețeta testată în cele șase minute magice din finala Ligii Campionilor din 2005 cu AC Milan. Da, Meireles a cochetat cu ubicuitatea. Da, Suárez a râs de fundașii lui United cum n-o mai făcuse nimeni de la Redondo și Zidane. Da, Carragher trebuia trimis acasă pentru prelucrarea prin așchiere a lui Nani. Da, Kuyt a înviat amintirea lui Paolo Rossi și a golurilor sale ciubucaristice. Și da, soarele a fost musafirul surpriză care a turnat miere peste derby-ul nord-vestului. E corect rezumatul acestui 3-1 de pe Anfield Road? Nu contează. Este el complet? În mod sigur, nu. Lipsește o fază, un moment pe care specialiștii nu-l disecă în studiouri și căruia nu i se rezervă reluări cu încetinitorul, stop-cadre și păreri fundamentate științific. Lipsesc exact secundele care demonstrează că un meci de fotbal e mai mult decât un meci de fotbal.
Înainte ca arbitrul Phil Dowd să anunțe începutul, camera de filmare s-a oprit asupra unui bătrân care cânta ceva sub protecția unei căciuli. Aparent, nimic neobișnuit în niște tribune care nu pot fi concepute fără repertoriu. Cântecul era „You Will Never Walk Alone”, imnul lui Liverpool. Iarăși normal. Ce altceva s-ar fi putut cânta pe Anfield Road? Doar nu „J’attendrai” și cu atât mai puțin „Sonata Kreutzer”. Și-acum, lăsați cale liberă stuporii. Bătrânul era Sir Bobby Charlton. Emblema septuagenară a lui Manchester îngâna imnul lui Liverpool, tocmai când comentatorii lumii vorbeau despre meciul celor două ca despre superlativul ostilității. Evident, interpretarea nu era de Covent Garden. În locul înfocării de tip „scouser” pâlpâia nesiguranța diabeticului care tatonează o savarină cu lingurița. Sir Bobby murmura cuvintele imnului cu o stângăcie adorabilă și cu o inadecvare câtuși de puțin nedemnă, ba chiar înălțătoare. A fost ca și cum un baterist ar fi încercat un capriciu violonistic al lui Sarasate la tobă.
Doar atât? Probabil că nu. Să nu uităm cum se numește imnul lui Liverpool. Să nu pierdem din vedere că versurile lui vorbesc despre cel care îți va însoți întotdeauna pașii, stându-ți alături chiar atunci (sau mai ales atunci) când te simți părăsit. Și să nu facem abstracție de trecut. Duminică a fost 6 martie. Tot într-o zi de 6, dar de data asta în februarie, Bobby Charlton se afla în aeronava care a făcut escală la München după ce decolase de pe aeroportul din Zemun cu destinația Manchester. Era în 1958, iar tânărul de 21 de ani Robert Charlton încă nu se pusese la curent cu imnul lui Liverpool. Cu câteva minute înainte de a treia tentativă de decolare, el și Dennis Viollet au făcut schimb de locuri cu Tommy Taylor și David Pegg, care simțeau că partea din spate a avionului era mai sigură. Norocul și ghinionul au adus ruleta rusească printre The Busby Babes. Urmarea? Charlton și Viollet au scăpat din flăcări, Taylor și Pegg au murit. De cincizeci și trei de ani și o lună, Bobby Charlton se trezește și merge la culcare știind că un însoțitor fără chip a decis să-l țină în viață. Uneori clatină din cap. Alteori oftează. Iar alteori, mai ales în zilele cu soare, își mișcă buzele alături de cei care știu că nu vor merge niciodată singuri.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER