Zâmbete

De câte ori îl văd pe Hagi zâmbind, îmi amintesc de imaginile de neuitat de la meciul cu Argentina, când dansa fericit după gol… Nu poți să fii în preajma lui, să vorbești ori să scrii despre el și să uiți că a fost fotbalist. Cel mai mare și cel mai iubit pentru multe generații.
Acum e antrenor. Unul de pluton, dacă e să ne luăm după rezultate. Fără performanțe răsunătoare, fără transformări radicale în jocul echipelor pe care le-a pregătit. Hagi zâmbește din nou dintr-o pagină de ProSport și spune că „nu a murit” ca antrenor, că nu renunță, că va reveni. Mulți, cei mai mulți zâmbesc și ei când citesc asta. Neîncrezători: „Hai, mă, Gică, renunță… Chiar nu are rost! Nu te-ai convins că nu merge?!”.
Vârsta i-a albit părul, i-a ridat zâmbetul, poate a mai amorțit forța stângului… Ambiția, tenacitatea, încăpățânarea i-au rămas intacte. Hagi luptă în continuare să îi convingă pe toți de un lucru pe care el îl simte. Poate fi antrenor adevărat. Știa ca fotbalist să aibă răbdare, a învățat acum să sufere… Nu uită că în a doua parte a carierei a explodat ca jucător și își pregătește atent ofensiva ca tehnician, pretinzând că a descoperit unde a greșit: „Inima! Nu o să mai aleg niciodată cu inima!”.