Un om

Răsfoiam interviul cu Giovani din pagina alăturată și căutam conexiuni și un subiect de editorial. Câteodată, mai ales când e târziu și vrei să scrii, redacția asta deschisă cum e și la ProSport, cu o „hală” imensă plină de birouri, te enervează. Invariabil se apropie o umbră care te întreabă ceva. Acum Andru nu voia să mă întrebe nimic. A venit împreună cu un domn îmbrăcat sport și a făcut prezentările: „Dan Filoti…”, „Valentin Tomescu, unul dintre candidații la titlul de antrenorul anului”… Am uitat de construcția cu verii, de impresarul cu accent și despre faptul că mă gândeam să „îl cert” pentru că, după ce s-a băgat fără tact și rezultate la Rapid și Dinamo, e pe cale să facă același lucru la Steaua. M-am lăsat purtat înapoi în timp, ascultând un grai fermecător ardeleano-americănesc ca al regretatului Ilarion Ciobanu în seria aceea cu ardelenii. Povești de Olimpiadă pe care le-am uitat parcă prea repede. Modestia tipică a marilor tehnicieni din alte sporturi, jenați parcă de atenția care li se acordă când fac performanțe. La ei, normalitatea nu trebuie lăudată. Vorbește Vali: „Mă plimbam prin București și mă simțeam acasă. Asta și pentru că nu mă recunoștea nimeni. În Chicago mă recunoșteau inclusiv copiii. Își trăgeau mamele de fustă și mă arătau pe mine. Mă simțeam tare ciudat! Ca atunci când au instalat relee în curtea casei noastre din State”. Povești o să mai scrie Andru… Cu bicicleta celebră, decisivă în cucerirea aurului, pe care COR-ul „a uitat-o” în China, sau cu taxa pentru mașina primită ca premiu. O plăcută senzație la sfârșitul unei zile banale de lucru. Am mai cunoscut un om din sport, nu doar un personaj. Și asta datorită colegului meu, care s-a dus să îl ia de la poartă, pentru că altfel poate nu ar fi fost lăsat să intre în clădire…