„Să îmi aduceți băiatul viu înapoi! Eu nu-l vreau mort…”. Imaginea și vorbele celei mai suferinde mame din România se suprapun în cel mai impresionant cadru surprins vreodată de o cameră de luat vederi. La fel de mult doare amestecul de resemnare, scrâșnet și durere care se simte în fiecare cuvânt rostit printre lacrimi de un munte de om, un tată doborât de suferință: „Lăsați-mă să îmi duc băiatul pe cel mai scurt drum în România. Vreau să îl jelesc acasă!”.
Coboară încet, ținându-și iubita de mână și urcă alergând pentru ultima oară. Sunt imaginile care ne vor urmări mult timp pe toți de acum înainte. Un imens „de ce”, furie și lacrimi. Marian a plecat prea repede și prea nedrept. Omorât de niște bestii care ne agresează retina și ne sfidează din spatele unui ecran pe care îl urâm pentru că ne prezintă o realitate prea crudă. Inuman de multă tristețe înghesuită în câteva zeci de secunde… „Păsărilă”, băiatul înalt de 2 metri și 11, mereu plin de viață și pus pe glume, după cum povestesc prietenii, „handbalistul care știa imnul” – ce caracterizare cutremurătoare! – ar fi fost mândru să știe că astăzi, ca și ieri, poate ca și mâine, Ungaria și România sunt mai unite ca niciodată. Le leagă tocmai el, un fost sportiv, devenit prematur simbol și un cortegiu ce va străbate funebru două țări mute de neputință, durere și revoltă. Două națiuni care numai prietene nu au fost vor auzi mereu bătăile unei inimi imense. Cei care i-au dat viață au puterea să spună că sunt impresionați de manifestările celor care l-au cunoscut abia după ce a murit… Doamne, cât de sfâșietoare sunt toate aceste momente!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER