Familie

„În jurul vârstei de doi ani eram cu el, îmbrăcat într-un  tricou de-al lui, pe care îl schimbase la un meci internațional -parcă împotriva Elveției – pe un hol mai lung, dar îngust, acasă la noi, undeva în Balta Albă. Și el era îmbrăcat tot într-un echipament de joc adevărat și mama ne arbitra. Ascultam întâi imnul, salutam apoi suporterii imaginari care erau la meciul nostru…
Imnul îl cânta el și cu mama…”. Aceasta este poate prima amintire despre fotbal a lui Răzvan.
Familia și fotbalul. Lucescu tatăl și Lucescu fiul au reușit să combine perfect aceste două noțiuni. Familia Lucescu și-a pus amprenta pe fotbalul românesc în ultimele decenii. Cei doi, tată și fiu, au trăit împreună și separat momente pe care din cauza sau datorită meseriei lor le-au împărtășit cu ceilalți. Îi știm jucând șah, ni-l amintim pe Mircea făcând pe Moș Crăciun, sau pe Răzvan cu labradorul. În paralel cu instantaneul de la o conferință de presă cu tatăl sărutându-și fiul pe creștet după o confruntare directă în Cupa UEFA. Un „Reality Show” discret și de bun gust pentru unii, imagine construită artificial pentru alții. Mircea și Răzvan.

Ei doi, dar și ca familie nu au trecut niciodată neobservați. Au fost, sunt și vor fi apreciați sau invidiați. Respectați ori contestați. Povestea familiei Lucescu a atins apogeul. Fiul moștenește banca de antrenor de la tatăl ce tocmai a refuzat să se întoarcă la națională.

„Băiatul lui tata” e clișeul care ar trebui să îl enerveze pe noul selecționer. Dar mai degrabă îl motivează. Relația dintre cei doi este atipică și specială. S-au bucurat și au suferit întotdeauna împreună. Iar pasiunea pentru fotbal s-a transmis natural. Genetic.

Familia Lucescu chiar este una fericită și unită! Pentru ei orice azi e special. Dimineața, fiul face prima conferință de presă ca selecționer, iar tatăl încearcă seara să antameze biletele pentru finala UEFA de la Istanbul.