După douăzeci de ani

În 1989 rivalitatea dintre Steaua și Dinamo era aceeași, dacă nu mai mare. De fapt, mai mare, întrucât fotbalul românesc se cam împărțea la doi. Nu exista nimeni altcineva care să le conteste forța. O făceau pe toate fronturile între ei. Suporterii erau la fel de pătimași, dar altfel. Scandările erau altele: „Saniplast italian, bate Fordu american” era maximum de inventivitate în materie de sloganuri, iar cele mai dure – „Ae, ao să moară Dinamo” ori „Oli, ola să moară CCA”. Poate că se înjurau, poate că se și îmbrânceau, dar printre blocuri și nu organizat. Și atunci erau pietre… Mai multe și poate mai mari ca acum. Și erau și autocare… După memorabilul 3-0 din Ghencea, la Moghioroș cel al dinamoviștilor a fost oprit de către fani. Erau alb-roșiii care, de bucurie, au îndrăznit gestul nebunesc la acea vreme… Un cordon viu pentru a-i obliga pe favoriți să oprească pentru a se bucura împreună de un succes istoric. Din pământ au apărut zeci de milițieni care au început să împartă bastoane în stânga și în dreapta. Totul până ce a coborât Mircea Lucescu: „Lăsați-i, nu vedeți că sunt ai noștri?!”… Sportul de a doua zi nu a scris un rând despre incident, iar în cele trei minute de știri sportive de a doua zi nu se putea vorbi despre astfel de acte. În ziua în care autocarul Stelei a fost atacat cu pietre fără ca nimeni să intervină și în care despre rana lui Golanski s-a vorbit toată ziua, am simțit nevoia să mă întorc la momentul de atunci. Știm ce înseamnă să fim suporteri. Dar suporteri adevărați… Suntem datori cu toții, steliști, dinamoviști și neutri, să o dovedim la derby-ul de vineri dintre Steaua și Dinamo…