Finala noastră

Finala din această seară este o victorie pentru întreg fotbalul românesc, înainte ca acest meci să se fi jucat. De la „Brescia romena” încoace am tot tras cu ochiul la echipele pe care le pregătea Mircea Lucescu. Am ținut și cu Inter, și cu Beșiktaș, și cu Galatasaray. Acum  știm de Jadson, de Srna, mai ales de Raț. Prin Șahtior foarte mulți români sunt în finala Cupei UEFA. Dinamoviștii care au trăit semifinala cu Anderlecht în 90, rapidiștii care au luat titlul după 20 de ani, simpatizanții declarați și nedeclarați al unuia dintre cei mai reprezentativi antrenori din România. Generațiile de jucători, deveniți ulterior antrenori, cu care a lucrat. La conferința de presă de dinaintea meciului, Lucescu a vorbit în română și a spus că își dorește acest trofeu pentru români. Astă iarnă în peluza din Donețk trona un mesaj de amenințare scris într-o română aproximativă. Foarte probabil cei care l-au scris vor fi și azi la Istanbul. „Un antrenor indiferent cât e de mare e prizonierul ultimul rezultat”. Așa obișnuiește să spună mereu Lucescu senior. Prin ceea ce a făcut la Șahtior și prin revenirea cu o echipă ce părea doborâtă a spulberat această barieră psihologică. Azi își poate încununa cariera. Și o va face!