Își trage nasul parcă mereu răcit, are un fel special de a spune „dragă” și o privire aparte care disecă și e absentă în egală măsură. Cornel Dinu este unul dintre personajele fără de care fotbalul românesc, cel vorbit, nu jucat, ar fi altfel. Și mai urât decât e acum! „Procurorul” îi dă savoare. Cu expresiile lui alambicate, cu trimiterile lui Tapae atunci când vine vorba despre un banal corner, cu amintirile și poveștile lui. Pentru Dinamo nu poate cuantifica nimeni ce înseamnă. Simbol e prea puțin, stindard e prea comunist, ar zice el. Memorabil la fiecare apariție.
Îmi amintesc că în urmă cu câteva luni am văzut în laboratorul Replay-ului lui Olaianos un interviu mai bătrân ca mine dat de Dinu. Fraza era la fel de nepoticnită, neologismele abundau, privirea și mimica erau aceleași, iar pletele constituiau marca rebelului cu cauză. Are voie oricând să vorbească despre Dinamo. Cornel Dinu a încetat demult să își aparțină. El este Instituție sau Minister, dacă e să vorbim despre apartenența istorică a clubului cu care aproape că se identifică. Are lipsuri, defecte, slăbiciuni, omenești sau neomenești. Am recitit declarațiile sale de duminică noaptea de la Fanatik, nu le-am auzit spuse noaptea în direct, pentru a-mi face o idee asupra inflexiunii vocii ori a coerenței frazei. Dar chiar și așa, poate oricând să spună orice despre cum crede el că ar trebui să stea lucrurile în „Ștefan cel Mare”. Pentru că o părticică însemnată din „D”-ul acela vechi și de mână al lui Dinamo vine de la Dinu. Iar Borcea și Turcu ar trebui să se simtă mândri pentru că ironia fină a lui Dinu a mușcat de-a lungul vremii din Postelnicu și toți generalii care au trecut de-a lungul timpului pe acolo.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER