După ce a refuzat Steaua, numai pentru că apucase să îi promită cu câteva zile în urmă lui Bergodi că nu îi va urma pe banca tehnică, Panduru și-a căpătat renumele de prototip de parolism în fotbalul românesc. „Dacă nu e încredere, nu poți lucra, și eu am vrut să îl asigur de asta”.
Cu o asemenea structură, managerul Stelei părea victimă sigură în Cipru, acolo unde a mers să rezolve transferul a doi fotbaliști de care nu auzise nimeni, dar ale căror cluburi au ridicat prețul doar pentru că ofertele veneau din Ghencea. Oficialii formațiilor cipriote au spus da, pentru ca la o oră să spună nu de vreo patru-cinci ori într-o zi, exasperându-l pe cel obișnuit să nu își încalce cuvântul. E primul contact direct al lui Panduru cu o lume care nu îl reprezintă și în care oamenii se sucesc inexplicabil. Prin felul său de a fi a reușit să îi facă pe ciprioți să i-l dea pe Parpas și are promisiuni (în care nu crede 100 %) și în ceea ce îl privește pe Tall. A fost botezul focului pentru Panduru și, ce e mai important, a acceptat să meargă acolo pentru a-i arăta colaboratorului și prietenului său, Mihai Stoichiță, că se poate baza pe el. Poate împotriva a ceea ce credea chiar el despre felul cum trebuie rezolvate astfel de lucruri.
În asta constă forța Stelei acum. În unitatea care pornește de sus în jos. Panduru, Stoichiță, Dumitriu și Argăseală sunt mușchetarii din „După douăzeci de ani”, reîntorși din toate colțurile țării să aducă gloria în Ghencea. Că tot spunea Stoichiță în ProSportul de ieri că visează la fotbalul-spectacol de odinioară, când Panduru dribla pe teren, nu la masa negocierilor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER