Deja-vu cu Andrei Cristea. Acum șase ani lovea o minge sărită din gazonul din Ghencea și înscria unul dintre golurile ce au semnat certificatul de naștere al Stelei care moare puțin câte puțin azi. Era meciul cu Valencia. Returul acela nebun, în care Zenga credea de unul singur. A fost prima mare răsturnare de rezultat din epoca fotbalului modern la noi.
Andrei a fost printre protagoniști și la un alt remake cu misiuni imposibile. Minunea de la Liberec, tricoul galben-negru al lui Dinamo, un alt italian pe bancă. Un atacant mai degrabă mignon, tare pe picioare, cu nerv și execuție, pus în valoare aproape exclusiv în stil italian: Zenga, Bergodi, Bonetti. Plus „Cornelio” Țălnar. Povestea lui Andrei are multe coborâșuri până ca el să fi ajuns iar sus. Ajutat mult de Becali, care, după ce l-a cerut insistent în formație atunci cu Valencia, l-a desființat încontinuu din motive neînțelese. Exilat la Iași, NePrințul Cristea a continuat să alerge pe benzi și să înscrie din orice poziție. Aștepta de mult momentul în care să marcheze pentru el în poarta Stelei lui Becali. Avea o dorință mocnită de revanșă. Din aceea mobilizatoare, nu mistuitoare. Și pe finalul meciului a venit. A urmărit o minge până în careul lui Zapata, deși era final de meci, și o bucată de gazon, de data aceasta din „Ștefan cel Mare”, i-a pasat decisiv din fața unui Zapata pe cât de ghinionist, pe atât de caraghios. A înscris cel mai simplu și cel mai firesc gol al carierei. Apoi, în fața camerelor a evitat elegant să își urle bucuria ori să își clameze răzbunarea. A răspuns calm, mutând centrul de greutate al discuției. Dumnezeul cel atât de invocat de patronul cu pricina își întorsese fața către el.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER