Într-un fotbal inconsistent și în care până și dușmăniile sunt de circumstanță și din interes rezistă din păcate o ură constantă. Războiul Dinu – Lucescu e unul transmis din generație în generație și datează de pe vremea când nu existau tabloide și televiziuni de specialitate. De fapt, e o rivaliate cauzată de orgolii duse la extrem. În ciuda încercării lor de păstrare a aparențelor, nu s-a stins niciodată. A cunoscut doar perioade în care a ars mocnit. O spun și din calitatea de reporter, care la sfârșitul anilor 90 asista la un meci de Cupa Ligii dintre Dinamo și Rapid. La o intrare mai tare a unui dinamovist la Crivac, parcă banca giuleșteană a sărit. A urmat un dialog greu de reprodus acum, ca și atunci, în care s-au aruncat cuvinte grele. M-a marcat. Pe vremea aceea, ieșirile tip Becali sau Dragomir nu erau la ordinea zilei și, fie și la un meci în care spectatorii erau puțini, patima pusă de cei doi impresiona. Negativ, firește.
Ieri și alaltăieri, ProSport a mai găzduit o bătălie a celor doi bătrâni soldați în care s-a tras cu invective scrâșnite. Ca jurnalist, am citit textele și am considerat că sunt subiecte care vând, ca iubitor de fotbal adevărat și de valori nealterate, m-a mâhnit. E loc și pentru Dinu, și pentru Lucescu. E loc și e nevoie. Cu atât mai mult cu cât unul câte unul cei din generația lor lasă goluri imense în sufletul fotbalului românesc. Sunt convins că de la distanță și în sinea fiecăruia apreciază calitățile celuilalt. Un minim efort de a se tolera nu e mult pentru oameni ale căror sfaturi ar trebui să fie baza educării viitoarelor generații de fotbaliști.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER