Prunea anunța la finalul deplasării de la Buzău cu Brăneștiul că partida cu Poli devine meciul meciurilor pentru Dinamo. Și de aici a început un schimb de replici care mai de care mai bizare. Duse de la limita infantilului – „Cristi, și dacă plouă?!”, „Dacă plouă, Dinamo dă două, Marian!” (totul garnisit de râsete în studiou la dialogul telefonic Iancu – Borcea) – până la cea a absurdului – „Alexa o să ia sigur «roșu»”, afirmația lui Andone ori amenințarea lui Iancu că nu o să joace Zicu ori că Poli trimite echipa a doua în semn de protest. Luni e Barca – Real. Rosell nu a amenințat că Messi va fi menajat, așa cum nici Zidane nu a făcut catrene în dialoguri televizate cu rivali. Vorbim de consistență, de cultură fotbalistică, de ce vrem să fim. Trebuie început de undeva. E mult mai realizabil să avem proprietatea termenilor în intervenții televizate, să fim decenți în afara terenului, decât să visăm că putem avea vreodată un fotbal de calitatea celui oferit de marile meciuri din Europa. Din acest punct de vedere, Mircea Sandu a spus lucrurilor pe nume: „Noi nu avem patroni în adevăratul sens al cuvântului. La noi există circari care își creditează cluburile”. Numai pe jumătate însă. Completarea este că oamenii din fruntea fotbalului sunt malefici și că fac jocurile acestor personaje în funcție de interese. Că acceptă „credite” nerambursabile. Sandu a căpătat, luându-se la trântă cu destinul, însușiri ce îi lipseau. E ca un bătrân marinar care a făcut la viața lui de toate, dar care înainte de pensie vrea să mulțumească pentru șansa avută și dă semne că ar dori să mai demaște câte-o bandă de pirați. De peștii cei mari e nevoie pentru a se asana fotbalul românesc. Și numai unul ca el o poate face.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER