Lecția

Felul în care Timișoara și-a susținut cazul la TAS poate fi oricând o lecție în școlile de drept. O apărare care n-a ignorat niciun detaliu și a scos la iveală nereguli majore în funcționarea unui organism care părea pentru unii imaculat, FIFA. Operațiunea TAS a fost condusă magistral de Marian Iancu. Și-a luat cei mai buni avocați, dar a susținut și el personal cazul la Lausanne. A crezut în cei cu care a lucrat, i-a lăsat să-și facă treaba. Nu a abandonat niciodată demersul, deși luni întregi nu a dat niciun detaliu din dosar și puțină lume mai credea în șansele de reușită. A lucrat perfect fiecare amănunt, a mai aruncat pe piață doar din când în când câte o informație care a crezut că ajută la strategia echipei, dar în rest a fost o lecție de, într-un cuvânt, profesionism! Avocățesc. Victoria a fost mai degrabă bazată pe viciu de procedură, decât pe o eventuală nedreptate. Nu degeaba TAS a lăsat posibilitatea unei amenzi pentru Timișoara, înseamnă că undeva, ceva s-a greșit. Dar gafa FIFA a fost mult mai mare. Dacă a fost gafă, că miroase și a intenție. Și a complicitate din partea FRF. E incredibil ca FIFA să nu poată demonstra că a luat decizia depunctării legal, într-o comisie! E incredibil că nu există un act în privința depunctării, ci totul pare făcut în viteză, decis de un om pe 3 septembrie și aplicat deja pe 4! În 24 de ore s-a luat o măsură care poate influența major campioana! Iar FRF a acceptat-o instant, punând astfel bețe în roate – coincidență – clubului care a contestat forul intern cel mai mult. Asta e de cercetat!

Avocați plătiți cu sute de mii de euro!

Pe de altă parte, sunt sigur că Timișoara era acum campioană și fără cele șase puncte, dacă ar fi avut aceeași strategie și la club. Dacă Iancu ar fi avut încredere și răbdare cu profesioniștii lui – indiferent că e vorba de Uhrin sau Balint – și i-ar fi lăsat până la capăt să-și facă treaba, așa cum s-a întâmplat cu avocații. Sezonul acesta a dovedit că succesul a fost adus de continuitate. Petrescu și Lucescu sunt exemplele perfecte, iar nebunia de la Steaua sau Craiova e contra-exemplul care susține teoria. Cele mai frumoase echipe au fost cele în care antrenorii au fost în prim-plan, nu conducătorii! Acolo unde patronii n-au vorbit, a vorbit echipa pe teren. La TAS, Iancu i-a lăsat pe avocați să vorbească și i-a susținut la nevoie. La fotbal, a vorbit mult peste tot, mai puțin la echipă. Jucătorii și antrenorii i-au simțit lipsa tocmai pentru că îl vedeau zilnic la televizor. Strategia la Lausanne n-a fosat una parșivă, schimbătoare, mincinoasă, cum s-a întâmplat adesea cu tactica verbală pentru campionat. Iancu i-a plătit cu sute de mii de euro pe avocați, le-a asigurat permanent toate condițiile, nu a intrat în litigii cu ei. Pe jucători sau antrenori a mai încercat să „uite” să-i plătească, iar când a fost nevoit să plătească, a făcut-o uneori cu o întârziere supărătoare.
Toate astea se adună. Detaliile la un loc fac diferența între o victorie și un eșec. La TAS a fost victoria. În Liga I a fost eșecul. Sau semi-eșecul. Pentru că, paradoxal, și atunci când reușești cea mai mare performanță din istorie un eșec dacă e evident că se putea mai mult. Cel mai ușor e să spui acum că titlul s-a pierdut în eșecul de la Mediaș, egalul cu Otopeni sau înfrângerea cu Urziceni. Vinovatul nu e X, Y sau Z. E X, Y și Z. Punctele la TAS nu s-au recuperat într-o clipă. Titlul nu s-a pierdut într-un meci.