„Pe ei, să-i rupem!”

Valoarea de antrenor a lui Lăcătuș s-a văzut la FC Național, FC Brașov, Oțelul, Inter Gaz și UTA. Acum, la Steaua, fosta „Fiară” din teren a devenit acoperirea perfectă a iluziilor de mare strateg ale patronului. Nu este așadar deloc de mirare că orice părere are Becali, Lăcătuș se conformează mielușește cu prima ocazie. Exemplele se știu foarte bine, nu mai ocupăm spațiul cu ele. Răspunzând orbește dorințelor tehnico-tactice ale omului din lojă, Lăcătuș nu face altceva decât să-și submineze autoritatea tehnico-tactică, oricum limitată, în fața jucătorilor. Deși are jucători de atac net mai buni și și-a primenit masiv lotul, Steaua de azi convinge la fel de puțin în planul atacului ca și echipa-autobază de pe vremea lui Olăroiu. O problemă care nu ține strict de numele celor din față, ci de filosofia de joc, măcar incertă, pe care o propune Lăcătuș. Partidele Stelei aduc constant cu niște hei-rup-uri în care fiecare jucător vrea să ducă de unul singur mingea până în poartă, doar că nimeni nu le explică și cum ar trebui să procedeze. Ienei propune schimbarea așezării în 4-4-2, dar mai importantă este concepția generală a jocului, care în anul 2008 ar trebui să depășească etapa care l-a făcut mare  ca jucător pe Lăcătuș: „Pe ei, să-i rupem!”.