Înainte ca acel copil să spună lucruri trăsnite, de genul „când o să fiu mare, vreau să mă fac Gigi Becali”, cu toții alergam printre blocurile cenușii gândindu-ne la o carieră ca a lui Hagi, Popescu sau Petrescu. Erau faimoși și plini de bani, dar nu din senin, ci ca urmare a unui efort continuu adăugat peste înzestrarea din ADN. În mai puțin de un deceniu, modelul de viață al multor micuți s-a schimbat, virând către acei exponenți ai societății media care puteau să câștige bani mulți și rapid.
Desigur că aici, în pole-position se află patronii și președinții de cluburi, mai puțin fotbaliștii. Poate Chivu, Mutu sau Lobonț să fie excepțiile. Dar absența unei recunoașteri a maselor de suporteri nu este sinonimă, cum ar fi firesc în orice business normal la cap, cu falimentul. De-alde Maftei și ceilalți trecători de profesie ai fotbalului nostru s-au obișnuit să câștige indecent de mult față de cât oferă. Și, mai mult, se comportă de parcă totul li se cuvine, independent de climatul economic. Reacția lor de respingere a ideii că salariile ar putea fi renegociate în scădere ar trebui să-i determine pe șefii cluburilor să facă front comun și să-i elibereze de orice obligații, fără a-i primi pe ușa din dos. Pentru sănătatea jocului este necesar ca spectrul șomajului să fie mai aproape decât cel al unor câștiguri fabuloase obținute cu eforturi și pregătire minime.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER