Te uiți la Lăcătuș, cel de acum sau cel care ocupa banca tehnică a diverselor echipe românești, și-ți dai seama că antrenorul cu acest nume s-a născut ca antrenor deja îmbătrânit. Ce diferență față de șeptarul de pe vremuri prezent în coșmarurile lui Dasaev! Niciodată în jocul formațiilor pe care le-a pregătit nu am găsit atributul cel mai banal al tinereții, exuberanța. Steaua joacă acum de parcă ar suferi de osteoporoză în grup, iar fotbaliștii s-ar feri să facă eforturi mai mari decât coborâtul din pat de teamă să nu pățească naibii vreo fractură. Poate nu e cazul să ne gândim la revoluții tactice și la execuții tehnice de vârf, dar fotbalul jucat fără bucurie, implicare fizică și dorință autentică seamănă cu un vals pus în scenă de maneliști. Cu puține excepții – Răzvan Lucescu, Olăroiu, Dan Petrescu -, noul val de antrenori români n-a demonstrat mai nimic în ideea de a-i înlocui pe seniori. În ciuda lipsurilor și a rezultatelor sub așteptări, au avut loc pe piața internă a fotbalului mai cu seamă din considerente de imagine. Tinerii antrenori români au fost evident mai puțin atinși de sindromul Cooperativei, dar și de legile nescrise ale succesului. Parcursul fără eroare al Rapidului lui Hizo stă mărturie pentru întoarcerea la carte a unor oameni validați ca sportivi, nu și ca antrenori.
Mititeii
Făcură ce făcură oltenii și iarăși au lucrat împotriva propriei dorințe, de acum istorice, de a juca în Europa. Cu fiecare etapă trăgeau la titlu, apoi la un loc de Europa League, pentru ca acum să se mulțumească și cu o poziție finală de Cupa Intertoto, deși această competiție nu mai există. Nici nu mai trebuie să ne întrebăm cum de fiecare dată, matematic, oamenii lui Mititelu ratează tot. Este rețeta ratării oltenești, scrisă probabil în momentul în care acum hulitul Cîrțu se încorona cu ultimul titlu de campioni pentru Bănie, acum aproape 20 de ani. Cei care i-au urmat nu pot fi considerați nici măcar epigoni ai „Omului-autobază”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER