Dinamo își numără generațiile de alcoolici cu seninătatea și, pe alocuri, cu bucuria cu care își admiră sala de trofee. O neuropatie, un ulcer gastric, o stare depresivă sau o ciroză sunt câștiguri colaterale ale drumurilor pe patru cărări europene. La urma-urmei, este dreptul fiecăruia dintre noi să-și bea, să-și fumeze, să-și mânânce sau să-și tragă pe nas viața. Dar, odată asumat, construit și urmărit cu perseverență, acest statut de băiat de viață devine incompatibil cu ideea de sport. Mândria de a deveni cât de repede un bețiv cu sigla lui Dinamo pe piept o depășește cu mult pe aceea de a reuși prima centrare cu exteriorul, prima deposedare fără fault sau prima pasă filtrantă. Asistăm în aceste zile la o luptă absurdă a șefilor clubului, care vor să plaseze detectivi în apropierea bazei SRI de la Săftica pentru a lua urma celor care nu rezistă chemării sticlei. Fabulos! În orice societate comercială serioasă, abaterile de acest fel se petrec o singură dată, iar concedierea vine firesc. La Dinamo, se invocă până la moarte și dincolo de ea diverse scuze: tinerețea, talentul, firea de fotbalist, banii, orașul, anturajul. Băiete, încă un rând!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER