Nimic mai riscant decât să scrii despre Cristi Tănase. Sau despre Dayro Moreno. Sau despre oricare jucător care reușește „un gol ca pe vremea lui Hagi” sau măcar un dribling spectaculos. Experiența recentă arată că după o sclipire urmează săptămâni întregi de beznă. Stele căzătoare sau, mai bine zis, încă nenăscute.
Dacă te extaziezi în momentul unei reușite cu Internațional Nuștiucum, este foarte probabil să îți pierzi credibilitatea în lunile care urmează, pe axa manele – indolență la antrenamente. Dacă vei invita la prudență, aducând atâtea argumente în sprijinul afirmației, devii inamicul public numărul 1 în Ghencea.
Între extazierea din nimic și inflamarea care nu lipsește niciodată din Ghencea se întinde un vast teritoriu al incapacității de a înțelege cum funcționează nu atât un club de fotbal, cât psihicul unor băieți care, la ieșirea din pubertate, s-au trezit îngropați în bani. Prin comportamentul său, patronul nu face decât să se asigure de eșecul profesional al tinerilor săi fotbaliști. „Noul Dayro” trăiește câteva minute într-un meci fără sens, o dată pe lună. Și, cel mai grav, poate fi oricare tânără speranță din Ghencea.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER