N-o să pricep niciodată tonul milos care a însoțit pe alocuri relatările despre cazul Mutu. Apărătorii săi nu pot fi altfel decât el însuși. Reci, cinici, interesați. De unde, atunci, atâta emoție? Nu-l poți plânge pe Mutu, fie și din simplul motiv că s-ar putea ca atacantul să te lase singur în acest demers, plecând la discotecă. Nu râdeți, așa e el! Nicio dramă, de la cocaină la sibutramină, n-a fost suficient de mare pentru a-l pune în mod real pe un nou macaz al vieții.
Dacă și-a revenit oarecum după episodul Chelsea, s-a întâmplat dintr-un soi de tupeu al băiatului de cartier care, odată ieșit de la școala de corecție, a vrut să le arate celorlalți gherțoi că-și poate lua un nou bemveu” numai bun de impresionat pițipoance. Cu mijloacele anterioare. Nicio schimbare structurală, numai accente ale unui tupeu fără limite. Un manelist al fotbalului care are succes în rândurile unor mase de oameni tocmai pentru că a demonstrat că poți avea bani și recunoaștere în Piața Domenii fără a te interesa vreodată să-ți hrănești bruma de talent. Fără a depune vreun efort, fără a fi serios, persiflându-i pe toți cei care au îndrăznit o altă opinie. Pentru autenticele valori ale fotbalului, ar fi dramatic să auzim peste vreo doi-trei ani discursuri despre renașterea Briliantului. Balonul ar fi prea rotund, prea mic și prea halucinant. S-ar transforma într-o biluță.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER