Dacă tot e la modă, mai suportați câteva rânduri pe tema dezgropatului trecutului. Dar din alt registru, ca să nu le facem cumva concurență lui Lucescu, Porumboiu, Ienei ori Crăciunescu, mai toți cu memorie selectivă. E vorba de un cu totul alt tip de călătorie prin tunelul timpului.
Gazetărește nu e recomandabil ca un text de opinie să curgă la persoana întâi. Acceptați o excepție. Am fost și am rămas convins că jucătorii dau în boala plictisului în cantonamente. Zi de zi, program șablon ca la cazarmă. Antrenament, masă, odihnă și tot așa din dimineața următoare. Monotonia e spartă doar de cele câteva ședințe de studiu al adversarului, dacă e cazul, și, mai ales, de tacul de biliard sau tabla de rummy. Și bineînțeles de trăncăneala de seară din holul unui hotel, la care fiecare îndrugă verzi și uscate, ca să mai omoare timpul. Inclusiv despre fotbalul cel mare. Bunăoară, cel al lui Mourinho și al lui Guardiola.
Super-o.k. După ce au tras cu ochiul și la comentariile din presă, mulți jucători vor fi făcut comparația dintre betonul lui Mourinho și cel al lui Herrera, de acum jumătate de secol. În paranteză fie menționat, don Helenio s-ar răsuci acum în mormânt dacă cineva l-ar mai înțepa că el e cel care a ucis spectacolul. Ei bine, jucătorii noștri, nu contează de unde, de la ce nivel, de la Steaua sau de la Brănești, își dau cu părerea doar din auzite. De văzut nu i-au văzut vreodată pe Picchi ori pe Mazzola. Ci doar pe Zanetti și pe Maicon. Paralelă șchioapă.
În unele șarje amicale cu câțiva antrenori care nu mai știau cum s-o scoată la capăt cu cenușiul cantonamentelor le-am propus câteva DVD-uri cu meciuri de referință de odinioară. Hazardul și țăcăneala înregistrării mi-au împlinit o colecție cu imagini memorabile. Mondiale din Uruguay încoace, finale de cupe europene, multe altele. La unele faze, chiar cu Eusebio sau Di Stefano, jucătorii noștri de azi își pot îngădui libertatea să pufnească în râs. Dar mulți și-ar și rupe legitimațiile de fotbaliști după ce au gustat rafinamentul și vâna Ajaxului lui Cruyff și Neeskens. De acum 40 de ani! Așa s-ar dumiri și Tănase că singura punte de comparație cu Garrincha e doar piciorul mai scurt.
Bref, entuziasmul meu naiv s-a făcut demult țăndări de zidul ignoranței. N-a interesat pe nimeni nici de Pele, nici de Dalglish, nici de Beckenbauer, de niciunul. N-a interesat nici măcar pe un tehnician de lot național. Cu imagini mură în gură, niciun antrenor n-a găsit vreo fereastră de jumătate de ceas pentru o picătură de cultură fotbalistică în atâtea zile de cantonament. Așa încât în această dimineață a rămas programul de biliard și după-amiaza cel de rummy. Iar mâine viceversa.
P.S. Undeva pe la finele anilor ’80, l-am întrebat pe Răducioiu, după ce explodase și la prima echipă a lui Dinamo, dacă îl măgulește comparația noastră, a ziariștilor, cu Dumitrache. „Eram prea mic când juca Mopsu’ și după n-a mai dat nimeni imagini cu el. Așa că habar n-am.”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER