Luna în care n-am stat în casă

Asta e, ne omorâm timpul cu ce apucăm, înghițim în sec și trăim din amintiri. Azi se împlinesc 16 ani bătuți pe muchie de la meciul cu Columbia. 19 iunie 1994, Rose Bowl. Prima filă a celui mai frumos capitol din întreaga istorie a echipei naționale. Cea cu golul de top ten al Mondialelor din toate timpurile, acolada peste Cordoba, golul care nu a fost generic doar pentru emisiunile la care se discută despre încălzirea globală sau prețul ovăzului. A fost meciul în care, la peste 40 de grade fără pic de adiere de vânt de se lipeau bluzele pe noi în tribună, fluturau cârlionții lui Răducioiu după fiecare gol, iar chica lui Valderrama părea din muzeul de ceară. Meciul robinsonadelor lui Stelică, al devotamentului de grup fără ca Iordănescu să le citească din Dumas la vestiare, meciul în care niciunuia dintre tricolori nu i-a stat mintea la ce club îi poate face cu ochiul pentru un transfer. Cei mai mulți dintre titulari aveau dealtfel să-și și schimbe domiciliul după World Cup. A fost meciul care probabil a și pus primul cartuș pe țeava pistolului unui dement, compatriot al lui Escobar.
A fost meciul care deschidea luna în care căpitanul naționalei nu ne îndemna să stăm în casă pitiți după fusta mamei, convins ca și alții cu care se adună că nu s-a născut în locul potrivit. Acum 16 ani, dacă telefonia mobilă ar fi avut anvergura de azi nu era nevoie de niciun îndemn la marea ieșeală, ofertă valabilă doar până la meciul cu Suedia. Ne scosese deja din casă căpitanul Hagi.