Spania, care Spania?

Încă o finală euro-mondială boccie, după Italia – Franța de acum patru ani. Asta a fost oferta Europei pentru ultimele două World Cup. Dintre cele patru finaliste, chiar crema fotbalului continental, doar Spania a ales cupa cu nectar a Olimpului, pe care a înălțat-o în cinstea tribunei. Restul, generoși cu fotbalul tot atât pe cât pune pe tavă și Interul lui Mourinho. Poate că și despre asta e vorba când tot mișunăm după explicațiile crizei de identitate a școlilor europene. Câtă inconsecvență, cât cameleonism! Nu mai departe de o lună și jumătate în urmă, după finala de Ligă cu Bayern, Europa se gudura pe lângă modelul Inter, făcea mătănii lângă banca lui Mourinho, închidea ochii slugarnică la returul jenant de pe Camp Nou, inventa argumente, cu totul altele decât pura constatare că Inter a terminat în inferioritate numerică.Pe atunci, nu era loc nici de Iniesta, nici de Puyol, nici de ceilalți care au dat miezul Furiei Roja. Spania, care Spania? Mourinho în sus, Mourinho în jos, Mourinho face și drege. Pentru Mourinho probabil că și o bătaie cu perne e obligatoriu să aibă schemă la tablă. Europa îi sorbea magului vorbele, pildele, sugruma atunci orice alternativă.

Ei bine, la acest Mondial nici nu-ți trebuie toate degetele de la o mână ca să numeri ambasadoarele Europei care nu s-au închinat la modelul Interului. Arici în apărare și poate s-o găsi și la noi vreun Milito, care să inventeze două goluri din trei contraatacuri. Ce altceva a fost Robben pentru interistul Sneijder, inclusiv în finală, decât o speranță într-un alt Milito, de conjunctură?

Așa a ajuns aceeași Europă să deschidă ochii, după o finală vulgară, tot către Spania, să redescopere propunerea generoasă a tăurașilor lui Del Bosque. Cu totul altceva decât oferta lui Mourinho. Ca întotdeauna fățarnică, Europa a mai găsit un prilej să se bucure, ironia sorții, tot pentru binele fotbalului, oferit acum cu voluptate de Iniesta și Xavi. Parcă trecuse un veac de când era mută de admirație la stilul încruntat al lui Mourinho.