Să recapitulăm: 1-1 cu Albania, 3-3 cu Napoli, 1-2 cu tineretul Angliei la Norwich, 0-2 cu Franța. Ce au în comun cele patru reprezentări internaționale de dată recentă? În toate, verdictul a picat după sprintul de pe ultima turnantă. Goluri decisive primite dincolo de minutul 80, în Ghencea chiar și în al 7-lea minut de agonie. Acești pași înapoi în mai multe planuri de reprezentare devoalează de fapt filosofia, dacă nu cumva e prea pretențios zis, fotbalistului român din anul de grație 2010. Ne mulțumim cu puțin, foarte puțin, ni se scurg ochii după niște firimituri. Poate doar așa se explică de ce ne tot prinde minutul 80 și ceva nici în căruță, nici în teleguță. A ajuns sport național tremuratul în transă alături de acel „nu se poate, așa ceva nu se poate” al lui Felix Drăghici din minutele de prelungire cu Napoli. Corina Chiriac nu ne-ar face bucurie mai mare alta decât dacă ar remixa șlagărul „Opriți timpul, clipa asta minunată…” Din minutul 80.
Cine am fost și ce-am ajuns. Simptomatic pentru mentalitatea de fotbal mărunt, care se agață de orice e dialogul dintre Mircea Lucescu și Șumudică surprins după debutul naționalei cu Albania. Herea primise, colocvial, eticheta de „dobitoc” pentru un fault, undeva la 40 de metri lateral. „Lovitura asta liberă a adus dintr-odată cinci-șase albanezi în careul nostru”, remarca Lucescu-tatăl. Era momentul în care s-a căscat hăul lui 1-1. Strict tehnic, corect. Ruptă din context, faza ar și justifica de ce ne-am potcovit cu această remiză. Mai rămân de puricat însă și celelalte 89 de minute. Fără Herea. Aici am ajuns. Tocăm verzi și uscate și ne tot minunăm cât de tâmpiți am fost de n-am apărat un 1-0 cu Albania, o remiză la Norwich și nici chiar un 3-0 cu Napoli…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER