Urma scapă turma?

Amicalul cu Italia ne-a trimis încă o dată la albumul cu amintiri pe care nu-l ștergem de praf cu atâta sârg precum cel cu care lustruim plasmele sau playerele. Pe mulți dintre noi această tarantelă unu la unu ne-a întors la pozele când zbenguiam în pantaloni scurți ca Pistruiatul. Vremea copilăriei cu mingea mereu umflată cu pompa de la bicicletă și barele porților din ghiozdane. Vremea când iubeam și suspinam deodată. Acum iubeam fenta lui Dobrin și acolada lui Hagi, într-o clipită ne înfuriam după sfertul cu Ungaria din ’72 sau cel cu Suedia din ’94. Iubim, pătimim, iertăm, dar nu uităm acel slogan puștesc sughițat cu felia de marmeladă într-o mână „urma scapă turma!”. Am rămas copii, cu toții.

După reacțiile de după Klagenfurt, s-a șters cu buretele totul pe 2010. Toate rezultatele catastrofale pe care nu le oblojește la căpățână producția de nurofen pe trei ani, toate fliturile pe care ni le-au dat pe rând Mutu, Chivu, Marica, Tamaș și alți vremelnici retrași de la națională. Le-am iertat pe toate, dar le-am și uitat pe toate?                                             Șablonul „Râpă e marele câștig al amicalului cu Italia” m-a împins către o statistică personală. Cu câte articole din categoria „Hai băieții!” și, după meci, „Un test util și un câștig pentru națională” am chinuit mai întâi mașina de scris Remington moștenită de la bunicul și mai apoi tastele calculatorului? M-am îngrozit cât de multe au ieșit la numărătoare până să mă las păgubaș. Fiecare „câștig pentru națională” însemna un nume, un vis, un destin, un debut.

Totuși doar un debut. Al lui Hagi, al lui Răducioiu, al lui Adi Ilie sau al lui Mutu. Numai un debut, nimic altceva decât un firicel de speranță  gâtuit însă în clepsidră de grosul care dolofănește statistica celor mulți „doar născuți talent”. E motivul pentru care mă bucur doar pentru euforia părinților lui Râpă. Copilul tocmai botezat în tricolor și noi mai avem vreme să ne bucurăm, dacă va fi cazul.