Veți revedea zilele acestea imagini cu, vorba unui hâtru, primul român care a spart o bancă elvețiană. Cu Sorin Cârțu. Îndreptați-vă însă atenția și către un alt personaj de pe bancă. Silviu Lung. E încremenit, fără nicio reacție, privește și refuză parcă să creadă ceea ce vede, are gura întredeschisă, dar nu poate articula vreun sunet. Lung a rămas blocat chiar și când Cârțu a dat să țâșnească spre gazon. Te-ai fi așteptat ca el să fie cel care strivește cu o îmbrățișare furia lui Cârțu. Nu e el însă.
Silvică părea deja resemnat în minutele rămase. Iar această resemnare parcă anticipa atât demiterea de la CFR, dar mai ales poate chiar finalul carierei prietenului său de-o viață. La numai 55 de ani. Peste o vreme, s-ar fi uitat jocul mizerabil al echipei sale la Basel și nu numai. Așa după cum timpul ștersese ultimele rateuri, la Mioveni sau la Pandurii, atunci când CFR-ul i-a făcut ochi dulci. Se uită multe, mai toate. Nu însă și sminteala de pe un uriaș ecran european. Un conducător de club care-și va propune peste ceva vreme să-l scoată de la naftalină pe Cârțu nu are cum să decupleze plexiglasul de la Basel de cel de la Mioveni, pe care olteanul se căznea să-l spargă cu capul. De parcă ar avea un job part time la testarea rezistenței geamurilor.
La rându-i subiect de cărți, Sorin a scris probabil ultima filă de poveste. În numai câteva secunde și-a ruinat încă un deceniu de carieră, cel puțin, atât cât mai putea spera la 55 de ani. Așa le-a rânduit viața pentru ultimul Titi Teașcă din fotbalul nostru. Silvică Lung a fost martor, pe atunci încă jucător, și la debutul pe bancă al lui Sorin la Știința, și la ultima replică, la Basel, a unui artist emerit în fotbal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER