Chivu s-a făcut fotbalist

Gata, la Bari, Chivu s-a făcut într-adevăr fotbalist. Fără ironie. Până acum, căpitanul naționalei parcă era un boț de mămăligă care nu exploda niciodată, moale, ascultător și sfios ca un băiețandru în pantaloni scurți pe care unde-l pui acolo încremenește, flebețea mătușilor obsedate de ciugulitul obrajilor. Lugu, lugu… Până joi, Chivu a fost singurul fundaș domnișoară din il calcio. În campionatul lui Gentile și al lui Materazzi, al fundașilor pitbull care sfârtecă totul, Chivu punea piciorul la minge temător, ezitant, mereu cu grijă ca nu cumva să se ciobească glezna de sticlă a adversarului. Delicatețea asta exagerată ne-a enervat pe toți, ne-a scos din pepeni în atâtea meciuri ale naționalei în care Van Nistelrooy sau Toni parcă erau invitați simandicos de către Chivu înaintea unei faze fixe la un ceai la ora 5 a doua zi. Asta în timp ce alte cupluri își sfârtecau tricourile până să fie bătută lovitura liberă. Oricare alt fundaș lateral de odinioară din fotbalul nostru, de la Mocanu la Mișa Klein și Selymes, ar fi înghițit un raid, două de la un Robben al vremurilor, dar la al treilea l-ar fi tăvălit prin iarbă până să-l lipească de un panou publicitar. C-așa-i în fotbal de când lumea. Și mai ales la Inter, când îmbraci tricoul lui Facchetti. Mai șlefuit, dar tot fără perdea, cinicul „ori suntem fundași, ori nu mai suntem” a țâșnit și de pe buzele lui Helenio Herrera.
Mai bine mai târziu decât niciodată. La Bari, într-un meci oarecare al Interului, a explodat Chivu. Din senin. Nu și-a mai calculat ca până acum nici pașii, nici alonja, nici cât are de suferit imaginea sa de băiat cumsecade care ne-a enervat pe toți în atâtea clipuri publicitare în care mai mereu părea tocmai trezit din somn. Lobonț și ceilalți nu l-au scos din minți într-atât pe căpitanul naționalei în mai toate preliminariile irosite cât a izbutit din nimic acest Rossi de la Bari. Grazie, Rossi!