Rămâne încă un mister cum de Steaua numără la fiecare meci câte două-trei mâini moarte. Moarte de-a binelea, nu jucători care o mai bălmăjesc și cu câte o sclipire pe partidă care mai îndulcește amarul. Tănase și Dică împotriva Brașovului, Ricardo, Szekely și Bonfim cu Vaslui. Steaua s-a învățat să joace cu handicap, în opt jucători, în nouă după caz. Pentru toate aceste deziluzii, imaginea simbol a oferit-o sâmbătă Ricardo în repriza secundă. Momentul buimac în care și-a dat jenant cu stângul în dreptul. Tocmai el, un brazilian. Ce picaj! Parcă mai ieri Ricardo era recomandat drept ceasornicul Stelei.
Pase rafinate și utile în ritm de metronom sau de samba. Tot parcă mai ieri și Szekely primea o asigurare pe viață în tricoul Stelei. Cu încă un meci mizerabil precum cel de sâmbătă, Szekely n-o mai duce pân’ la toamnă în Ghencea… Lista e mult mai dolofană. Surdu, Brandan ori Bilașco se traduc în tot atâtea suișuri și coborâșuri de pe o zi pe alta, de la o etapă la alta. Dacă vreunul dintre antrenorii recenți, Ilie Dumitrescu, Lăcătuș sau Cârțu, s-ar fi amuzat de-a experimentele în echipă, toți acești jucători meteoriți ar fi avut un alibi, de ce să se agațe. N-a fost cazul. Niciunul n-a avut pretextul să se victimizeze cu sarcini noi și greu digerabile la care să dea ochii peste cap când se întoarce antrenorul cu spatele.
Cu asemenea stele pe care azi le vedem și o lună nu, cu meteoriți pe a căror constanță nu te poți bizui mai mult de două etape legate, ar fi fost un miracol dacă Steaua scotea mai mult de la acest sezon. Maratonul unui campionat premiază cu totul altceva decât o scânteie la 5-6 etape și un gol la aproape doi ani. Și în principiu premiază echipele în 11.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER