Între real și Montreal

Sunt la finala feminină la sol. Stau lângă un american, care a fost probabil și în sala de la Montreal acum 32 de ani, când o puștoaică din România își umplea carnețelul cu șapte note de „perfect ten”. Puștoaica de atunci e și ea acum în sala de la Beijing. Știe să fenteze trecerea anilor, așa cum în copilărie păcălea gravitația. Bărbații fac și acum coadă pentru a-i murmura câteva cuvinte de admirație. Bart Conner a învățat de mult să privească detașat fenomenul. Știe că magia produsă de soția sa ar putea fi inclusă în curând pe lista UNESCO a valorilor universale. Brusc, americanul de lângă mine mă readuce la finala de la sol cu un strigăt de triumf după exercițiul lui Shawn Johnson. În minte îmi vine însă povestea lui Bela Karoly despre concursul de la Montreal: „Teodora Ungureanu face un exercițiu foarte bun, 9.95. DAR MAI ERA O CONCURENTĂ‚. Era Nadia”. Și acum mai era o concurentă. Sandra Izbașa a făcut un exercițiu ireproșabil, cu aterizări reușite, ca la carte. Splendoarea a venit însă de la frumusețea sa, de la grația sa, de la felul în care a empatizat cu muzica. La o secundă după finalul exercițiului Sandrei, americanul de lângă mine n-a mai putut decât să strecoare printre dinți: „She”s got it!”. Adică „a luat-o!”. Medalia de aur. În noapte, lângă sala de gimnastică, Nadia ne spune că Sandra a ajutat-o să se întoarcă în urmă cu 32 de ani în sala de la Montreal.