Trenul vieții

Cine a făcut școala la București și nu este „capitalist” din născare a trăit și el această povestioară. Bine, până la un punct…

Cândva, în anii ”90, în vremuri de studenție. Maică-mea se hotărăște să-mi mai trimită o geantă cu de-ale gurii, cu rufe curate. Mecanicii de locomotivă nu mai aveau voie să facă acest ciubuc. Era destul de greu să mai găsești pe cineva care să preia bagajul. În gară, însă, maică-mea se orientează și găsește o persoană de încredere. O știa de la televizor…
Eram în întârziere pe drumul spre gară. Dar nu-mi făceam probleme. Credeam că tot prin mecanic se face. Iar trenul nu mai pleca nicăieri. O sun pe maică-mea și aflu însă de persoana de legătură. Am înghețat. M-am grăbit, dar am ajuns oricum prea târziu. Pe peronul pustiu mă aștepta geanta. Și lângă ea, Ilie Dumitrescu.

Steaua jucase în acea zi la Constanța. La coborârea din tren, Baciu, Miu și alții s-au apucat de miștouri. Supervedeta care l-a făcut pe Maradona să plângă în America încasa însă calm, stând cu geanta pe peron, așteptând un tip pe care nu-l cunoștea. Mi-a povestit chiar el.

În weekend se mai joacă un meci la Constanța. Mă gândesc cu teamă că maică-mea se mai decide să-mi trimită o baclava, ceva. Și poate îl roagă pe Tamaș. Îl știți, ăla mare de înjura la greu. Ziariști și familiile lor.