De ani de zile am convingerea că Gerrard este cel mai bun jucător din lume. Pentru mine este chiar cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, deși viața mea de suporter a însemnat și magia întâlnirilor cu Maradona, Hagi, Savicevic, Valeron, Ronaldo, Kaka sau Fowler. Când Hagi s-a întâlnit cu Zidane într-o seară de Liga Campionilor la Istanbul, a fost ca atunci când, la un All Star Game din anii ”90, Magic s-a întâlnit cu Jordan și toți ceilalți s-au dus către marginea terenului pentru a face loc unui 1 la 1 de vis. Am crezut că nu voi vedea ceva mai tare. Însă Gerrard este Leonardo, omul fotbalului deplin. Iar marele Zidane, fotbalistul care i-ar fi plăcut și lui Mozart, spunea înaintea vizitei făcute sâmbătă de Liverpool pe „Old Trafford”: „Gerrard este cel mai bun, și nu Messi sau Ronaldo”. Cristiano Ronaldo, pentru că Ronaldo, ca și „Il Fenomeno”, nu poate fi decât unul singur. Iar meciul de pe „Old Trafford” nu făcea decât să-l confirme încă o dată pe Zizou.
Gerrard, „jucătorul cu chip de copil chinuit”, cum i-a spus Emil Grădinescu într-un meci. Numai cine nu s-a băgat la joc poate să creadă în stupizenia cu „fotbalul cu zâmbetul pe buze”.
Fiecare dintre noi are clasamentul său afectiv. Întoarceți-vă la el. Lăsați-i în pace cu oile, blaturile, fumurile, mojiciile, golănismele, bambuismele și fărădelegile lor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER