Cum am cunoscut România

Marcel Gascon, corespondentul în România al agenției spaniole de presă EFE, scrie în exclusivitate în România pe www.prosport.ro și în ProSport.

Marcel are 25 de ani, este născut la Castellon și a studiat jurnalismul la Universitatea Complutense din Madrid, dar și la Universitatea București. Vorbește fluent româna, scrie în română, locuiește în București și, deși este corespondent pentru toate domeniile, are o pasiune pentru sport.

Marcel scrie atât despre fotbalul mioritic cu ochii unui spaniol, cât și despre lucrurile mai puțin la vedere din fotbalul iberic.

Cum am cunoscut România

În timp ce mă uitam la meciul pentru bronz câștigat ieri de naționala feminină de handbal mi-am amintit de prima mea „intersecție” cu Romania. A fost acum mulți ani, absolut întâmplătoare și legată tot de o mare competiție sportivă internațională.

În vara anului 1994 eu aveam doar nouă ani, mă jucam de dimineața până seara pe străzile comunei mele spaniole, la o oră cu mașina de Valencia. Eram înnebunit după fotbal, iar când a început campionatul mondial m-am uitat la absolut toate meciurile. Favoritele mele, chiar mai mult decât Spania, erau echipele unde evoluau vedetele străine ale Barcelonei, cu care țineam atunci.

Bulgaria pentru Stoichkov, Olanda pentru Koeman, Brazilia pentru Romário.

În afara celor trei mai era o echipă nu prea cunoscută care îmi atragea atenția: România. Capitanul ei, Gică Hagi, fusese achiziționat de Barcelona cu puțin timp înainte, iar după Mondialul american urma să joace pentru Barça.

Acum 16 ani încă nu trăia niciun român în comuna mea din provincia Castellon, unde astăzi se concentrează o comunitate de mai mult de 55.000 de mii români. În 89 aveam doar patru ani și eram prea mic să mă intereseze Revoluția română și destinul tragic și teatral al Ceaușeștilor.

Poate știam ceva de Dracula, dar nu neapărat, sau nu în mod special, legam mitul Contelui transilvănean de România.

Curiozitatea inițială s-a transformat treptat în admirație pentru jocul și rezultatele obținute de o echipă modestă și plăcută.

Fotbaliștii lui Anghel Iordănescu erau atunci singura mea referință pentru țara unde acum trăiesc.

România a fost atunci pentru mine culoarea vie a tricourilor și prezența festivă în tribune a mii de români din SUA îmbrăcați în galben.

A fost tehnica lui Hagi, eleganța lui Belodedici și viteza lui Dumitrescu.

A fost Anghel Iordanescu aruncat în aer de jucători după victoria contra Argentinei.

A fost simpatia naturală si nativă a lui Hagi și Belo, prospețimea unei generații cumva naive care nu avea de-a face cu moda vedetismelor publicitare care atunci începeau să se impună.

Romania a fost atunci pentru mine o țară simplă, exuberantă, proaspată, lejeră și colorată. O țară ca echipa națională, ca tricourile și ca românii din tribunele americane.