Nu e vorba că din sală s-a văzut altfel. E vorba de cum s-a simțit. Am asistat la suficient de multe momente la meciuri, dar pot spune că o comunicare public – sportiv mai caldă, mai naturală, mai sinceră nu am văzut. Intrarea în ring, cu Lucian lăsându-se copleșit de primirea compatrioților, încărcându-se cu entuziasmul acela nebun.
Românii savurând ritualul idolului de dinaintea meciului, dansul campionului în fața adversarului, modul în care se lăsa pe corzi pe fiecare dintre laturile ringului. O regie pusă la punct în cele mai mici amănunte, cu un actor trăindu-și rolul. Destinul ne-a dat modele cu nume ori prenume scurte. Am scandat cu toții măcar o dată „Nadia”, „Ilie”, „Hagi”. Sâmbătă seara, „Bu-te, Bu-te” a bubuit teribil în sala improvizată într-un spațiu în care ni s-au expus de toate. De la realizări butaforice ale comunismului la creațiile unor trupe muzicale occidentale. Dacă stăm bine să ne gândim, nimic nu ne reprezintă mai bine decât OZN-ul acela fixat în mijlocul Bucureștiului. „Descoperirile tehnologice și culmile progresului” marca Ceaușescu, minerii lui Iliescu, revelioanele lui Vanghelie. Fiecare perioadă s-a legat cumva de zecile de mii de metri pătrați din zona Expoziției.
Așa a fost și sâmbătă. O adunare pestriță, cu oameni din toate categoriile sociale și de toate nivelurile, cu absolvenți și absolviți, cu interlopi, cu oameni onești, cu iubitori de sport și iubitori de blițuri. Toți adunați acolo de Lucian. El a fost eroul. Cu privirea aceea gâtuită de emoție atunci când Andra cânta tulburător imnul și apoi metamorfozat într-un dur, hotărât să îl doboare cu pumnii pe cel ce stătea între el și momentul suprem al bucuriei. Comunicarea prin lacrimi, asta ne-a învățat Lucian și după meci: „Ce i-am spus eu mamei sau ea mie după meci?! Credeți că a mai fost loc de altceva decât de lacrimi?!” Cel mai rău și deopotrivă mai sensibil sportiv pe care l-a dat România în ultimul timp.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER