Lipeli, lipituri și lipitori

Nu e titlu de fabulă, ci stare de fapt impură și dură. Meciurile naționalei cu Luxemburg și Franța seamănă a campanie agricolă axată pe dregerea busuiocului. Vremurile s-au schimbat. Perioada naționalei fără stadion se continuă cu perioada stadionului fără națională. Concertul (de promisiuni) pentru selecționer și echipă nu mai stârnește aplauzele nimănui. Naționala a devenit de mult o formă fără fond, coaja unei nuci cu miez uscat. Tricoul ei a fost traficat în fel și chip, laolaltă cu diverse sume, influențe și conștiințe. Agenda naționalei diferă de agenda celor care-o înconjoară și-o compătimesc în timp ce-i cotrobăie prin geantă. Sunt lucruri știute și acceptate cu indestructibil fatalism autohton. N-ai ce-i face. Asta e. Ce să mai…

Ca și cum lucrurile n-ar sta destul de prost, precaritatea acestei echipe produce doar dezbateri care se afundă în taifas steril. Fuga de realitate și negarea evidenței asfaltează drumul spre nicăieri. Interesul public vizează strict opțiunile lui Pițurcă, fapt care confirmă o formă de pompierism deja clasicizat: important e cum trecem de ziua de mâine, pe urmă mai vedem. Prea puțini vor să meargă înapoi pe fir și să vadă de unde-a început alunecarea pe tobogan. Și mai puțini par preocupați de viitorul semiîndepărtat. Cu trei zile înaintea meciului cu Luxemburg, gargara microbistă face și desface inutil variante: cu sau fără Codrea, cu sau fără Raț. Nimeni nu spune apăsat că nu poți avea vârf fără bază și că naționala de azi e rezultatul conjugat al incompetenței, relei voințe și proastei administrări de ieri. Nimeni nu insistă suficient asupra subplătirii antrenorilor de la echipele de copii sau asupra plicoidismului care decide cine e titular, deși are platfus și burtă, și cine stă pe bancă, deși ar trebui să joace.

Lucrurile nici n-ar fi putut sta altfel, câtă vreme naționala a împlinit douăzeci de ani de când se lasă vampirizată de un grup crescut în zodia celor trei L: lipeli, lipituri și lipitori. Sau, dacă preferați, al celor trei C: comision, complicitate, corupție. Echipa aceasta care încă nu și-a terminat coborârea n-a fost inclusă niciodată în sondajele care măsoară nivelul de încredere în instituții, cum s-a întâmplat cu biserica, armata, guvernul, poliția și altele. Totuși, ea s-a consolat până nu demult cu un capital de simpatie acumulat inerțial, prin forța câtorva fotbaliști capabili să-și transforme talentul în brand și în instrument de validare. Acum s-a subțiat și încrederea. Cele două elemente fără de care naționala e un nonsens – identificarea și apartenența publicului – cunosc o diluare fără precedent.

Vocile care cer destrămarea găștii de mofturoși și primadone cresc și se aud tot mai clar. Altădată, o propunere de desființare a naționalei ar fi fost huiduită isteric. Astăzi, ea e pe punctul de-a fi preluată de public, ba chiar transformată în refren. Bălăcindu-se în mediocritate, naționala riscă să facă și pasul următor: să se acopere de la fel de multe fluierături ca politicienii care au susținut-o când s-au simțit obligați de alegeri. Iar când o echipă suscită aceleași reacții ca un politician, nu mai e mare lucru de făcut. Din acest punct de vedere, meciul cu Luxemburg poate însemna amânarea căderii. Cel cu Franța, în schimb, va dovedi cine merită să se lipească de cuvântul „națională”: arena, echipa, asistența sau toate la un loc.