Acum ori acum

Nu adversarul e problema, ci noi. Nivelul de concentrare, gradul de implicare, modul cum tratăm un meci sau altul. Suntem oscilanți, la cuvântul labili sunt prea mulți dintre noi sensibili.

Ideea e că nu acumulăm, că avem o apetență pentru a înmagazina răul și de a risipi puținele lucruri bune care se fac. Cărăm apă cu ciurul și dărâmăm cu o plăcere sadică orice în numele reconstrucției adevărate. Pe care numai eu, Pițurcă, numai eu, Lucescu, numai eu, X, o pot face. Acesta este tipul de discurs.

Interesul individual îl subordonează pe cel colectiv. Nu numai că nu suntem o echipă, nu știm să fim o țară (și) fotbalistic vorbind. Trăim cu spectrul predecesorilor de pe banca tehnică, invocând forțele binelui și ale răului ca toți cei în funcție să nu reușească. Pentru că suntem răi și înrăiți. De mize mici, de lucruri meschine.

De ani de zile, invidia și orgoliul prostesc sunt mai presus de relațiile de joc și de spirit. Se perpetuează de la un mandat la altul al diferiților selecționeri insolența, tupeul și inconsistența lui Mutu și ale celor ca el, constante sunt declarațiile veninoase ale conducătorilor de club, funcție de tabăra în care se află, se repetă obsesiv atacurile intimidante ale impresarilor. Și, peste tot și toate, duplicitatea unui Sandu sau Dragomir care slalomează printre necalificări și scandaluri, cu un zâmbet superior în colțul gurii, ducând compromisul la rang de artă. Și tot acest amalgam nociv omoară interesul, asanează pasiunea, îndepărtează oamenii.

Așa se face că avem o națională tristă, măcinată, resemnată și fără orizont. De aceea, fiecare meci care vine de azi înainte e unul de acum sau acum. Pentru că numele adversarilor aproape că nici nu contează. Problema e că noi nu avem argumente să spunem că putem bate pe cineva, indiferent că se numește Luxemburg sau Franța. De undeva din senin a apărut o carcasă care se vrea însuflețită. Stadionul acela miroase a nou, a țiplă și scârție, metaforic vorbind, când îl calci. Ideea e că trebuie să îl umplem. Cu vise, cu speranțe, cu gânduri bune. Să ne reinventăm. Să fim altfel, să fim alții pentru a putea părăsi bucuroși, cu fruntea sus, o Arenă. Dar până atunci trebuie să batem în Luxemburg.