Trăirile de la România -Franța s-au decantat. Poate suna patetic, dar nu am cum să nu recunosc că m-am zbârlit tot la scandările unui întreg stadion: „România, România!” și mai ales „Hagi, Hagi!”. Leo Badea de la PRO TV a simțit mai mult: „Mi-au dat lacrimile. Am plâns, efectiv.”. Colegul Lucian Lipovan îmi mărturisea și el că a trăit momente aparte și cred că fiecare dintre cei 55.000 de oameni care au fost marți pe Național Arena a plecat cu câte o amintire cu iz de unicitate. Am avut un public civilizat și cald pe un stadion care arată bine.
Din păcate, jos pe teren lucrurile nu au stat deloc așa. În primul rând din cauza unui gazon lamentabil. Devine brand de țară să nu fim în stare să facem de la cap la coadă un lucru ca lumea. Trebuie să se întâmple ceva, indiferent de cât de mulți bani se plătesc. Oprișan, Oprescu și alți O sau Icși sunt acuzați, dar parcă mai încălzește pe cineva. Va continua rumoarea o perioadă, dar și ei vor continua să își vadă de afacerile lor și, pe românește, de combinații, ignorând valul de indignare. Așa e în fotbal, în politică, în construcții de autostrăzi, străzi sau stadioane. Oamenii cu bani și cu tupeu îi sfidează pe toți și impostura guvernează. La urma urmei, cumva gazonul se va schimba. Publicul vrea însă și o altă atitudine a fotbaliștilor față de joc. Ieri au fost încurajați necondiționat 75-80 de minute, dar totul s-a terminat urât. Cu fluierături și huiduieli. Asta pentru că pe final, ilogic și inexplicabil, Tătărușanu și ceilalți au tras de timp și pentru că Marica a refuzat din start să urmărească o minge care, e drept, părea imposibil de ajuns. E clar că vrem o altă față a naționalei. Mai destinsă, mai puțin crispată, mai puțin la alibi. Nu ne mai interesează un pic mai mult decât nimic. Vrem totul sau dacă nu, acceptăm o înfrângere demnă, după un fotbal cât ne lasă limitele de adevărat.
Pițurcă a părut prin atitudinea din final că își pregătește discursul de după egal, în care să spună că nu el a pierdut calificarea. A rămas impasibil, deși sunt sigur că știa că Bosnia înscrisese și că ne trebuie victoria cu orice preț. Nu a schimbat ofensiv decât târziu și pentru a mai câștiga timp pentru 0-0. Ar fi fost mai aplaudat dacă risca un pic și pierdea. Dau scris. Trebuie să învățăm să ne asumăm totul, să conjugăm fotbalul la a doua plural. Să nu ne mai mințim.
Senzația de improvizație, de neterminat, de „a fost bine, dar…” ne-a fost alimentată și de momentul imnului. Marcel Pavel a pus suflet într-o interpretare în cheie „Frumoasa mea” a imnului, dar l-a făcut varză din punctul de vedere al textului. Și de ca și cum asta nu era de ajuns, și-a înrăutățit decisiv situația, oferind scuze penibile. Un sincer „atâta putem”, fără tertipuri ieftine, mici șmecherii și alte „românisme”, ni i-ar face mai simpatici pe Opescu, Pițurcă sau Pavel sau alții ca ei. Mesajul românilor din tribune ieri mi s-a părut a fi acela că vor mai multă sinceritate.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER