Întâlnirea „aranjată” dintre Dănciulescu și Cămătaru poate aduce genul de materiale care promovează fotbalul adevărat. Inițiativa colegilor care se ocupă de Dinamo a deschis „fortăreața” de la Săftica din care nu au mai venit imagini cu oameni în civil și mingi de pe vremea când Emil Constantinescu, atunci președinte al României, cădea încercând jonglerii. Preferăm întotdeauna discuții de acest gen, conștienți că, indiferent de cât de mare e apetența neasumată de noi toți, mass-media și opinia publică, pentru scandal și cancan, rezultatele, performanțele și victoriile vând cel mai bine.
Atunci când a revenit din Spania, după o experiență mai degrabă bizară la Hercules Alicante, Ionel a fost privit de mulți ca un atacant depășit, care se agață inutil, prelungindu-și agonia finalului de carieră. Ceea ce face el în acest început de sezon dovedește contrariul. „Danciu-gol” este unul dintre cei mai compleți jucători pe care fotbalul românesc îi are. Longevitatea sa vine din seriozitate și valoare, iar instinctul este nativ. E genul de atacant care participă la toate fazele jocului și acum la 35 de ani, capabil să se pună în slujba echipei, neavând pretenția ca toți ceilalți să joace pentru el. L-a interesat întotdeauna să își facă treaba pe teren, ignorând instrumentele de PR, aerele de vedetă și intrarea cu orice preț în grațiile peluzei.
E fotbalistul care și-a câștigat aprecierea prin șuturi, pase și goluri, și nu prin înjurături la adresa rivalelor. Asta în condițiile în care a venit de la Steaua la Dinamo. Danciu merită tot respectul din lume și, fie și în contextul actual, nu mi se pare nimic mai firesc decât să vorbim despre el, decât despre cătușe și alte lucruri ori personaje care nu fac altceva decât să păteze ceea ce au construit pe teren oameni ca el ori Cămătaru.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER